CAMBIO DE METRO
Por Paul Tumanian
Debido a la prisa por retomar la lectura interrumpida tras el transbordo en la estación de Dristor, Dan no presta demasiada atención al elegir su nuevo asiento. Una vez instalado, sin fijarse en quién tiene al lado, abre el libro con impaciencia, pero al instante un olor pestilente le revuelve el estómago. Ha tenido mala suerte: le ha tocado sentarse junto a alguien que no conoce el jabón, ni modo. Precavido, gira discretamente la cabeza hacia el asiento de la derecha, donde divisa a una señora pulcra; no alcanza a calcular su edad, pero no importa, es evidente que el hedor no emana de ella. Por lo tanto, la fuente debe de estar a su izquierda. En ese lado, sin embargo, intuyendo el peligro de que su gesto sea tomado como una provocación, evita volver la mirada; todo lo que alcanza a ver por el rabillo del ojo es un par de vaqueros mugrientos estirados sobre unos muslos asquerosamente óseos.
Como el metro está medio vacío, resulta muy sencillo encontrar otro sitio. Con un dedo introducido a modo de marcapáginas entre las hojas del libro, se apresura a levantarse, con el maletín bajo el brazo, y, cruzando el pasillo encorvado por la cintura, se muda al otro lado del vagón, en diagonal, justo al otro lado de la puerta. Solo desde allí, desde el nuevo asiento, se permite, antes de reiniciar la lectura, lanzar una mirada hacia atrás, hacia el individuo del que acaba de alejarse. A primera vista, bueno, un tipo como cualquier otro. Se dispone a retomar su lectura, pero se sobresalta al notar la mirada del individuo de los vaqueros clavada directamente en sus ojos —una mirada que arde de odio.
¡Vaya por Dios! Es como en una pesadilla; el individuo no solo lo inmoviliza con sus ojos oscuros, llenos de hostilidad, sino que, fíjate, se levanta con determinación de su asiento y viene directo a sentarse al lado de Dan. No tiene reparos, no conoce rodeos.
—¿Me ha parecido a mí o hay algo de mi persona que no le ha gustado hace un momento?
Dan no se vuelve hacia él, no desea responderle. Solo ha sentido, de cerca, la maldad saliendo de su boca junto con el aliento acelerado, mezclada con la pestilencia a suciedad. Solo que el individuo no parece querer provocar un escándalo a la vista de todos; recurre a una vehemencia sorda. No desea montar un espectáculo, pero tampoco se conforma con quedarse sin su satisfacción.
—¿Puedo saber qué es lo que no le gusta de mí?
Dan renuncia por el momento a retirarse a su caparazón; le parece, después de todo, cobarde hacerlo.
—Creo que tengo derecho a elegir cualquier asiento que me plazca —le responde esforzándose por mantener la calma.
El tipo está ligeramente inclinado hacia adelante y girado hacia él; alguien desde fuera diría que acaban de iniciar una charla amistosa, pero en realidad aquí se trata de hostilidad pura, surgida de la nada.
—Vamos a ver, yo también tengo mis derechos. ¿Correcto? Si alguien se aleja de mi lado y se sienta en otro lugar, me pregunto por qué. ¿Hay algo malo en mí?
—No tengo ninguna obligación de responderte.
El tipo lo fija con sus ojos negros, firmemente convencido de tener razón. A Dan esos ojos lo irritan sobremanera. Desvía la mirada hacia otra parte. En la unión entre los vagones, un guardia de seguridad con uniforme negro está de pie, apoyando ligeramente el hombro en la barra vertical, en una actitud de falsa somnolencia, aunque en realidad observa atenta pero discretamente todo lo que sucede a su alrededor —su deber, por el cual se le paga.
El otro no le quita los ojos de encima.
—Sigo esperando su explicación —lo conmina.
Tan magnética y maléfica es la intensa mirada del individuo que a Dan le cuesta escapar de la trampa de sus ojos. Se pregunta si al guardia de seguridad no le parecerá sospechosa la discordia latente entre dos pasajeros cercanos. O tal vez no percibe conflicto alguno, quién sabe qué consignas tienen estos guardias. Dan vuelve la mirada hacia la mujer de la que se alejó hace dos minutos, la señora pulcra, y ahora, a la distancia, constata que aún es joven, probablemente menor de cuarenta años, de apariencia agradable. De repente toma la decisión de abandonar también este lugar. Cuando se pone de pie no sabe hacia qué otro sitio dirigirse, pero al instante decide regresar a su antiguo asiento, al lado de la mujer aseada. Ella le lanza una breve mirada indiferente en el momento en que él se dispone a sentarse a su lado. Con un retraso de un segundo o dos, parece reconocerlo, y entonces en sus ojos brilla una lucecita inquieta, preguntándose seguramente qué está pasando.
Dan se ha sentado y levanta la vista hacia el tipo mugriento que se ha quedado al otro lado del vagón, con su mirada de animal de presa enfurecido clavada en sus ojos, a la que ahora se suma un destello de desprecio. Espera verlo levantarse una vez más, continuando su acecho paso a paso. El metro empieza a frenar, se anuncia la estación de Mihai Bravu, con el andén a la derecha. De los pocos pasajeros, unos tres o cuatro se agrupan frente a la puerta esperando la parada. El tipo desaliñado salta del asiento, elástico y con un vigor inagotable, y cruza una vez más, con paso firme, el pasillo hacia Dan. Esta vez el guardia de seguridad da señales de haber notado que algo no va bien, está decidido a intervenir; su mirada se dirige bruscamente, ágil y severa, hacia el lugar del virtual incidente; su bota robusta avanza firme en una trayectoria que corta el pasillo de frente; todo su cuerpo ha despertado del letargo y se ha puesto en marcha para intervenir. Pero más rápida que el guardia y que el individuo de los vaqueros sucios, de repente la joven pulcra se cuelga del brazo de Dan, pegando su mejilla al hombro de él, toda ella sonrisa y arrebato cariñoso, mientras su boca pronuncia en voz baja algo totalmente distinto a lo que el gesto pretende decir:
—He visto lo que te está haciendo ese tipo asqueroso, finge que estás conmigo.
El tren se ha detenido en la estación de Mihai Bravu, las puertas se abren, los pocos pasajeros salen y, junto con ellos, se esfuma como un ilusionista en el escenario el individuo mugriento, con todo y su hedor.
La joven de apariencia agradable aleja un poco la cabeza del hombro de Dan, dejando que aún persista algo del esplendor de su gesto espontáneo de hace un momento.
—Al menos he sido eficiente —se ríe ella—. Por favor, perdóneme.
Y retira la mano del brazo de Dan.
Las puertas se cierran, la voz anuncia que la siguiente estación es Timpuri Noi, con el andén a la derecha. El tren cobra velocidad con un zumbido en crescendo; Dan se ha vuelto un poco hacia la joven a su lado, lo suficiente para verla convertirse de nuevo, casi, en la pasajera indiferente del metro. Se da cuenta de que su dedo sigue introducido entre las hojas del libro, allí donde interrumpió su lectura.
Traducción realizada con ayuda de IA y revisada por Paul Tumanian.
Paul Tumanian es un escritor rumano, nacido en 1938 en Chisináu, República de Moldavia). Aunque se graduó en Física, ha dedicado su vida a la creación literaria. Ha publicado más de veinte libros, incluyendo novelas, colecciones de relatos, ensayos y traducciones. Colabora habitualmente en las revistas literarias más importantes de Rumanía, como Familia, Vatra, Euphorion y Convorbiri literare, y cuenta con colaboraciones en publicaciones de España, Estados Unidos y Francia. En Ágora, ha colaborado en el número dedicado a la memoria de Joaquín Garrigós. (N. 32. Mayo 2026).
TEXTO ORIGINAL (EN RUMANO)
SCHIMBARE DE METROU
Paul Tumanian
Fiindcă e grăbit să‑și reia lectura întreruptă la schimbarea de metrou de la Dristor, Dan nu‑i prea atent când își alege noul loc. Odată așezat, fără să știe pe cine are alături, deschide nerăbdător cartea, dar în clipa următoare un miros greu îi întoarce stomacul pe dos. A avut ghinion, a nimerit lângă un nespălat, asta e. Precaut, întoarce discret capul spre locul din dreapta, unde zărește o doamnă spălățică, nu poate să‑i aprecieze vârsta dar n‑are importanță, e clar că nu de la ea vine duhoarea. Așadar sursa trebuie că‑i în stânga sa. În partea aceea însă, intuind pericolul ca gestul să‑i fie luat drept provocator, evită să‑și întoarcă privirea, tot ce poate să vadă cu coada ochiului e o pereche de blugi soioși întinși pe niște coapse dezgustător de osoase.
Cum metroul e pe jumătate gol, e foarte simplu să‑și găsească alt loc. C‑un deget strecurat în chip de semn între foile cărții, se grăbește să se scoale, cu servieta subsuoară, și, traversând aplecat de mijloc culoarul, se mută pe partea cealaltă a vagonului, pieziș, taman dincolo de ușă. Abia de acolo, de pe locul cel nou, își permite, înainte de a reîncepe lectura, să arunce o privire îndărăt, spre individul de lângă care tocmai a plecat. La prima vedere, mă rog, un tip ca oricare altul. Dă să‑și reia lectura, dar tresare observând privirea individului în blugi ațintită drept în ochii săi — o privire arzând de ură. Ptiu, drace! e ca‑ntr‑un vis urât, individul nu numai că‑l țintuiește cu ochii săi întunecați, plini de dușmănie, dar uite‑l că se și ridică, îndârjit, de pe locul său și vine întins să se așeze alături de Dan. N‑are nicio opreliște, nu cunoaște niciun fel de ocolișuri.
— Mi s‑a părut mie sau nu v‑a convenit ceva la mine adineaori?
Dan nu se întoarce spre el, nu dorește să‑i răspundă. I‑a simțit doar, de aproape, răutatea ieșindu‑i pe gură odată cu răsuflarea întețită, amestecată cu putoarea de nespălat. Doar că individul se pare că nu dorește să provoace scandal în văzul lumii, recurge la o vehemență cu surdină. Nu dorește să provoace scandal în văzul lumii dar nici nu se mulțumește să nu capete satisfacție.
— Pot să știu ce nu vă convine la mine?
Dan renunță pentru moment la retragerea în cochilie, i se pare totuși laș s‑o facă.
— Cred că am dreptul să‑mi aleg orice loc îmi place, îi răspunde străduindu-se să fie calm.
Tipul stă puțin aplecat în față și răsucit spre el, cineva din afară ar zice că tocmai au început o discuție amicală, dar în realitate aici e vorba de ostilitate sadea, iscată din nimic.
— Hai să ne‑nțelegem, am și eu niște drepturi. Corect? Dacă cineva pleacă de lângă mine și s‑așează pe alt loc, mă‑ntreb de ce. E ceva în neregulă cu mine?
— N‑am nicio obligație să‑ți răspund.
Tipul îl fixează cu ochii săi negri, ferm convins de dreptatea lui. Pe Dan ochii aceia îl agasează cumplit. Își întoarce privirea în altă parte. La îmbinarea dintre vagoane, un agent de pază în salopetă neagră stă în picioare, rezemat ușor cu umărul de bara verticală, într‑o atitudine de falsă somnolență, în realitate observând atent dar discret tot ce se întâmplă în jur — îndatorirea lui, pentru care este plătit.
Celălalt nu‑l slăbește din ochi.
— Aștept în continuare explicația dumitale, îl somează.
Atât e de magnetică și de malefică privirea intensă a individului încât Dan cu greu poate scăpa din capcana ochilor săi. Se întreabă dacă agentului de pază nu i se pare suspectă vrajba mocnită dintre doi călători din apropierea sa. Sau poate că nu sesizează nicio vrajbă, cine știe ce consemn au agenții ăștia de pază. Dan își întoarce privirea spre tipa de lângă care a plecat cu două minute în urmă, cea spălățică, și acum, de la distanță, constată că e încă tânără, probabil sub patruzeci de ani, înfățișare plăcută. Brusc ia hotărârea să părăsească și acest loc. Când se ridică în picioare nu știe către ce alt loc să se îndrepte dar în clipa următoare s‑a decis să se întoarcă pe vechiul său loc, lângă tipa cea spălățică. Femeia îi aruncă o scurtă privire indiferentă în momentul când dă să se așeze lângă ea. Cu o întârziere de o secundă sau două pare să‑l recunoască totuși și atunci în ochii ei licărește o luminiță neliniștită, întrebându-se pesemne ce se‑ntâmplă.
Dan s‑a așezat și își ridică ochii spre tipul soios rămas de cealaltă parte a vagonului, cu privirea sa de animal de pradă întărâtat înfiptă în ochii săi, la care acum se adaugă o licărire de dispreț. Se așteaptă să‑l vadă ridicându-se încă o dată, continuând să‑l urmărească pas cu pas. Metroul începe să încetinească, se anunță stația Mihai Bravu, cu peronul pe partea dreaptă. Dintre puținii călători, vreo trei-patru se adună în fața ușii, așteptând oprirea. Tipul nespălat sare de pe scaun, elastic și cu vigoare neostoită, și traversează încă o dată, țintit, culoarul, spre Dan. De astă dată agentul de pază dă semne că a sesizat că ceva nu‑i în regulă, e decis să intervină, privirea i se îndreaptă brusc, agilă și severă, spre locul virtualului incident, gheata sa robustă înaintează ferm pe o traiectorie ce taie culoarul de‑a dreptul, corpul tot i s‑a trezit din letargie și a pornit‑o pe calea intervenției. Mai rapidă însă decât agentul și decât individul în blugi îngălați, brusc tânăra spălățică i se agață lui Dan de braț, lipindu-i-se cu obrazul de umăr, toată numai surâs și avânt drăgăstos, în timp ce gura ei rostește cu voce scăzută cu totul altceva decât vrea să spună gestul:
— Am văzut ce‑ți face tipu’ ăla scârbos, fă-te că ești cu mine.
Trenul a oprit în stația Mihai Bravu, ușile se deschid, cei câțiva călători ies și, odată cu ei, se face nevăzut ca un iluzionist pe scenă și individul soios, cu duhoarea lui cu tot.
Tânăra cu înfățișare plăcută își îndepărtează puțin capul de umărul lui Dan, lăsând încă să stăruie ceva din splendoarea gestului ei spontan de adineaori.
— Cel puțin am fost eficientă, râde ea. Vă rog să mă iertați. Și își retrage mâna de pe brațul lui Dan.
Ușile se închid, vocea anunță că urmează stația Timpuri Noi, cu peronul pe partea dreaptă. Trenul prinde viteză cu zumzet în crescendo, Dan s‑a întors un pic spre tânăra de lângă el, atât cât s‑o vadă redevenind, aproape, călătoarea indiferentă din metrou. Bagă de seamă că degetul i‑a rămas strecurat între foile cărții, acolo unde și‑a întrerupt lectura.
No hay comentarios:
Publicar un comentario