Por cortesía de su autor, Ovidiu Constantin Cornilă, presentamos en Ágora un capítulo, el primero, de la novela "Tras la lidia". La traducción al español es del mismo autor. A continuación de esta, ofrecemos el texto original (en rumano) y, finalmente, una breve nota biográfica y literaria sobre el novelista y traductor rumano.
TRAS LA LIDIA – NOVELA AUTOBIOGRÁFICA
Capítulo primero - La rebelión de los sentidos
Por Ovidiu Constantin Cornilă
—Y si... ¿Y si...? Quizás sería mejor así. No lo sé. Al menos tengo que intentarlo. No puedo quedarme más tiempo. Una casa...
Y la frase se detuvo en un silencio gris. Dinu ya no sabía qué decir. Como si todos los pensamientos, todo el mogollón de planes que había hecho en un año, se hubieran topado de repente con una roca invisible. Con un muro de nadie.
Quizás la casa destartalada, a punto de derrumbarse, en la que vivía desde hacía tiempo, quizás la idea de cambiar, de no tener que caminar diez kilómetros cada día, de lunes a viernes, a pie, a la escuela de los polacos, tal vez la soledad, el pan amargo de cada momento de cada hora, de cada día y año de todo lo que componía la vida, tal vez todo eso le había decidido a marcharse.
Pero ahora, Dinu estaba cerca de lo nuevo, de lo inédito, de lo inesperado. Traian, un antiguo comandante del ejército, un tipo que le había presentado un compañero profesor en una fiesta, se ocupaba de los visados para salir al extranjero. A principios de la década de 2000, le había pedido casi mil dólares por un visado de tres meses para Karlsruhe.
«Es una cantidad modesta, profesor», sonrió irónicamente Traian desde su lujoso BMW. «La conseguirás de alguna manera, seguramente».
Para Dinu, mil dólares era una fortuna. Como profesor, no ganaba mucho, y con las clases particulares de rumano e inglés que daba en el municipio de Y no podía ahorrar casi nada. Por suerte, contaba con algunas personas de buen corazón que lo conocían desde hacía varios años. Les había dado clases a sus hijos y ellos le prestaron el dinero; ese dinero era la llave de la libertad, la inmersión en el gran sueño lejano que nunca terminaría...
Bucarest en primavera. Centro histórico.
En dos semanas tenía la entrevista en Bucarest, en el consulado alemán. Así era el procedimiento. Una falsificación de dos duros, una mezquindad decente del sistema. Había oído que era necesario hablar en inglés. Aprender de memoria un guion esbozado por Traian. Impresionar a las señoras del mostrador, mentir tan bien que incluso a él se le saltaran las lágrimas de tanta «verdad». Y, una vez que llegara a Karlsruhe, tenía que quedarse tres meses. No importaba dónde. Después, pasaría a los franceses o llegaría lo más clandestinamente posible al país de Shakespeare. La idea de marcharse le llenaba la mente de miles de cosquillas, incitantes provocadoras de sueños. En poco tiempo reuniría el dinero para la casa, trabajaría un año o dos más y luego podría volver a la misma escuela del municipio Y para seguir dando clases. Era tan sencillo que, solo con pensar en cada detalle, Dinu sentía un calor inusualmente agradable en el cuerpo, una languidez que aislaba sus sentidos del mundo real, convirtiéndolo en una estatua perfecta de carne y hueso.
Ya no importaba que, cuando volviera a abrir los ojos, se viera rodeado por la vieja cama de paja, la placa de cocina rota, el agua helada de los dos cubos junto a la puerta, los ratones muertos que sacaba cada mañana de ellos, la manada de soledades fantasmas que rondaban la vieja casa, con dos habitaciones, un vestíbulo y un cobertizo exterior donde cortaba leña en la oscuridad, cada noche, para hacer fuego... El sueño de estar lejos mataba lentamente la realidad del prójimo. Habría dormido incluso en la nieve, con tal de marcharse. Había oído de unos vecinos cuyos parientes habían emigrado a Inglaterra, unos dos años antes, que ganaban sesenta libras esterlinas al día. En total, contando los sábados y domingos, sesenta por treinta significaba mil ochocientas libras. Una suma sinónimo de delirio. Qué bien sonaba...
****
Al día siguiente, martes, a las siete y cuarto, Dinu tenía que estar en el cruce, en el valle. Isabela, Ancuța, ambas maestras, la señora Anelia, actual directora y profesora de polaco a punto de jubilarse, y Mihaela, directora y profesora de geografía, embarazada de siete meses, lo esperaban para ir a la escuela de Novy Solonec [Solonețul Nou]. Isabela había obtenido el permiso de su padre para conducir el Dacia amarillo de la familia hasta la escuela, a cambio de una compensación económica, por supuesto. A decir verdad, esto les convenía a todos. Así que hicieron una colecta entre todos los demás justo antes de subir al coche.
En marzo, la nieve estaba a punto de derretirse. Se notaba en el aire que el invierno ya no tenía tanta fuerza. Ya no intimidaba. Sin embargo, las mañanas eran frías y el hielo seguía causando problemas a conductores y peatones.
—Buenos días, saludó Dinu alegremente.
—Buenos días, señor Dinu, le respondió la señora Anelia con tono cálido. «¿Cómo está hoy?», continuó la mujer de ojos pequeños y negros, nariz aguileña y rostro que más bien parecía el de un búho. Las demás se limitaron a decir «buenos días» con tono insulso y aburrido. Y bien, los martes nadie tiene muchas ganas de trabajar.
—Estoy perfectamente, respondió él.
«¿Cómo estás?» significaba en realidad «¿qué tal estás?». Aunque llevaba muchos años viviendo entre rumanos, la directora aún en funciones de la escuela de Novy Solonec (ocupaba ese puesto desde hacía treinta años) hablaba un rumano entrecortado. Pero Dinu se llevaba bien con ella. Seguía siendo una mujer influyente, aunque su poder ya había declinado. Pan (señor) Anton, maestro (gran bebedor siempre alegre, aunque excelente pedagogo) y compañero de la misma escuela, le había contado a Dinu después de una reunión algunas cosas bastante sorprendentes sobre Anelia: que se había embolsado fondos europeos (entre nosotros, los rumanos, no es algo anormal), que había sido la amante del antiguo alcalde, que a veces era una zorra, una déspota, bla, bla, bla... Asuntos vuestros, pensó Dinu para sus adentros. Yo aún tengo que quedarme aquí un poco más.
A pesar de todo, Dinu se sentía bien entre ellos. No había muchos profesores, pero eran un grupo unido. Después de las clases o en los descansos, siempre se tomaba un café en la sala de profesores y se comía sin pausa la coliva (un postre) que traía Mașca, una joven maestra recién enviudada, con la boca llena de dientes de oro falso, siempre vestida de negro, con un pañuelo en la cabeza también negro, que la hacía parecer más una anciana que una mujer joven.
¿Por qué demonios les gusta a las mujeres ponerse esos pañuelos en la cabeza?, se preguntó Dinu, casi enfadado... En la iglesia, en la escuela, en todas partes. Balcanismos baratos y tradicionales, pensó luego, resignado. Entonces, como un remedio deseado, le vino a la mente la foto borrosa del famoso top model de los años noventa Cindy Crawford que había en el baño de los profesores, en el patio. Alguien la había pegado en la puerta desde dentro. Él también la había admirado en varias ocasiones...
****
De camino a la escuela, que normalmente no podía durar más de un cuarto de hora, cada uno hacía un resumen de la noche anterior. Pequeñas cosas, nimiedades con las que se calentaba un pelín el ambiente helado de Dacia Isabelei. La estratégica carretera de hormigón armado serpenteaba entre las colinas boscosas, cubiertas por la pesada nieve de la mañana, en la que un sol redondo y minúsculo asomaba tímidamente.
—Oigan, chicos, ¿saben que a unos quince kilómetros de aquí hay una base militar subterránea? —preguntó de repente la señora Anelia, a quien le encantaba aportar algo más.
Los demás nos encogimos de hombros.
—Que diceee, señora Anelia —la provocó Ancuța.
—Sí, un día hicieron dar media vuelta a mi marido y los militares le ordenaron con las armas que volviera por donde había venido. Por aquí no se pasa, continuó la antigua directora con un destello histórico en los ojos. Unos aldeanos vieron una noche aviones de combate saliendo de debajo de la colina. ¡Esos son peligrosos, amigos!
—Más peligroso es Marius Droszceak, de sexto B, replicó Dinu en tono de broma.
—Ja, ja, ja, ja, ja, ja, se río con una ráfaga de ametralladora y con la cabeza echada hacia atrás la señora Anelia.
—Sí, es cierto, Dinu, le dio la razón Mihaela. Este un fenómeno, este Droszceak. Nunca en mi vida he visto un matón y un demonio más grande que él. Me lo comería con pan, añadió.
Las demás se contentaron con sonreír discretamente. El individuo en cuestión no era alumno suyo, así que se rieron por cortesía.
En la escuela, todos estaban alegres. Parecía viernes. Mașca había traído unos dulces y el señor Anton preparó el café.
—Pane Dinu —comenzó por sorpresa la señora Anelia—, un pajarito me ha susurrado que el año que viene ya no estará con nosotros. Mihaela irá a una escuela de la ciudad y tú serás el director aquí, con nosotros. Tienes la titularidad, se apunta en el segundo grado y listo —continuó, frotándose las manos—.
—Tengo una oferta, sí —mentí tímidamente, apenas susurrando—. Me voy fuera a ganar dinero para comprarme una casa, a ahorrar algo. No era cierto, hubiera sido un sueño que fuera una oferta. Había estado casi medio año detrás de Traian... Y aún quedaban formalidades por hacer...
—No me quedaré con vosotros, aunque me paguéis en oro. Mi futuro no está aquí. Estoy harto de vosotros, borrachos y bastardos, estoy harto de vosotros como de las manzanas silvestres, explotó Dinu en su mente.
Y le vino a la mente la escena de la tienda del centro, la de la vieja Ianka, que el primer día que la visitó ni siquiera quiso hablar con él. Probablemente olía a rumano a un kilómetro de distancia, por eso...
—Pragniesz? le desafió la anciana con una mirada de reojo.
—¿Qué quiere, señor profesor?, tradujo sin aliento una niña pequeña que acababa de entrar. La anciana Ianka no habla rumano.
—Dile, por favor, que quiero un paquete de galletas, le respondió Dinu.
—Daj mi paczkę ciasteczek, tradujo alegremente la niña.
La anciana cogió el dinero, rascando con las uñas el mostrador negro de suciedad, le tiró el paquete de galletas, luego murmuró algo con rencor y se sentó en la silla de madera detrás de ella, frotando las piernas una contra otra.
—¿A dónde vas a ir, chico? ¿No estás bien en tu país? —le sacó de sus pensamientos la señora Anelia—. Encuentra una chica decente, el ayuntamiento te dará una casa, te mudarás con nosotros. Serás director, ¿qué más quieres?
Como si ser director en una comunidad de polacos significara la felicidad pura, el sentido de la vida cumplido.
—Mira, cásate con Ancuța —continuó sonriendo—. Es hija de granjeros, es guapa, joven, mírala.
Una carcajada general estalló en la oficina. Pan Anton sonrojó como un pimiento, Mașca mostró sus dientes falsos en toda su plenitud, y Ancuța se acurrucó junto a la estufa, como en unos brazos invisibles, y sonrió tímidamente. Todos sabían que estaba hablando con el hermano de Isabel. Así que el plan de la señora Anelia quedó en una broma entre los recreos escolares...
****
El mes de mayo trajo consigo un tiempo agradable y cálido. A Dinu le recordaba a aquellos meses de su infancia. El cielo tenía un azul especial en esa época del año. Y el aire olía diferente. A nuevo, a sensualidad, a cambio... Una mezcla de otra vida.
Dinu se hizo amigo de todos. Se sentía parte de la escuela, de la gente del pueblo. Todos los días salía durante el recreo largo a jugar al fútbol con los alumnos. Si no salía por voluntad propia, los alumnos lo llamaban. El conserje llamaba suavemente a la puerta de la oficina y pedía hablar con el señor Dinu. Si no tenía nada importante que hacer, Dinu accedía con entusiasmo a la petición.
Un viernes, todos los profesores recibieron una invitación para el banquete de la clase de octavo. Ya se estaban haciendo los preparativos necesarios. A Dinu le entregaron la invitación durante una clase.
Niños buenos, pero muy delgados y de baja estatura, como si comieran una vez a la semana, y entonces ramas secas, meditaba Dinu, medio culpable por la descripción instantánea que le pasó por la mente. Sabía que bebían y fumaban, tanto los chicos como las chicas, sin distinción. Durante los recreos, se escondían entre los arbustos, con una botella de cerveza a su lado.
—¿De dónde demonios sacan dinero para beber sin parar? —le preguntó Dinu a pan Anton durante una partida de backgammon.
—Lo piden a crédito a la vieja Ianka —le respondió el maestro con una cálida sonrisa. Todos hacen lo mismo —añadió, parpadeando inocentemente...
Dinu había visto varias veces a pan Anton salir de casa de la vieja Ianka tambaleándose. Tenía que caminar una hora hasta su casa. Con frío, con calor, con lluvia, pan Anton siempre llevaba consigo la bebida de Dioniso.
Una tarde, pan Anton invitó a Dinu a una partida de pesca. Conocía a un vecino que tenía un estanque lleno de carpas y carpas de un año. Era bien sabido que Dinu era un pescador empedernido, tan empedernido que, por el simple hecho de estar en el estanque y por los preparativos que siempre hacía con gran devoción el día anterior, habría sido capaz de lanzar el anzuelo incluso en un pozo. Solo para sentirla en la mano, vibrando. Dinu conocía todos los estanques de los pueblos y comunas de los alrededores. Había pescado en todos ellos. Solo en el de un aldeano malhumorado, con la casa justo al lado de la estación, no había conseguido pescar. Se empeñaba en dejarlo. Siempre alegaba que tenía reproductores y que no dejaba entrar a nadie allí. Dinu intentó convencerlo varias veces, pero fue en vano. Eh, un charco detrás de la casa... No es gran cosa, intentaba consolarse cada vez que pensaba en el estanque en cuestión.
—Está bien, está bien, vamos, pero ¿qué le llevamos al señor? —le preguntó Dinu a pan Anton.
—Una botella de algo. Tengo entendido que le gusta el ron —respondió rápidamente.
Sí, claro... Era bastante sencillo, se rió Dinu para sus adentros. Cómo no se me había ocurrido... La moneda de cambio que nunca falla.
Aquella tarde resultó ser inolvidable. Dinu pescaba y pan Anton estaba sentado a la sombra, con el ron y el paquete de Monte Carlo a su lado. Hablaron durante horas sobre los grandes oradores griegos, sobre el Renacimiento, sobre los Beatles, y luego pasaron a temas más mundanos, como la escuela, la vida cotidiana, lo que no se ve. Al fin y al cabo, todo el mundo abre su corazón ante una copa.
—Quería mucho a Mașca, pero como a una hija, confesó pan Anton con voz temblorosa. —Ahora solo se burla y olvida que la ayudé cuando lo pasó mal. Pero no pasa nada. No pasa nada, repitió como para sí mismo.
Pan Anton vivía con su madre, bastante mayor. Él tampoco era ya muy joven, a decir verdad. Había cumplido, según se decía, cincuenta años, según se comentaba en el pueblo. Nadie sabía su verdadera edad. Nunca hablaba de ello y, si alguien intentaba sacar el tema, se marchaba. Nadie entendía por qué.
—Hace veinte años estuve comprometido con Anna Justyna, una enfermera de Varsovia, continuó. Íbamos a tener un hijo. Ya le habíamos puesto nombre: Marta.
Siguieron unos minutos de silencio. El rostro característicamente rojo de pan Anton se puso blanco, como si toda la sangre se hubiera escapado de su cuerpo por un agujero invisible. Parecía que ni siquiera respiraba.
—Una mañana, salimos a dar un paseo por el centro, a recorrer la avenida Krakowskie Przedmieście. Cogimos un taxi para llegar más rápido. En un cruce, un tranvía nos embistió. El coche se incendió. Yo logré salir, el conductor murió en el acto y Justyna quedó atrapada dentro. No pude hacer nada más que verla morir. Ver cómo morían uno tras otro... Y su mirada...
—Justyna, Justyna, Jus..., murmuró pan Anton. Sus labios seguían moviéndose, como en un espasmo, repetitivamente.
Permaneció así durante unos dos minutos, después se sirvió un vaso lleno de ron, encendió un cigarrillo y dirigió la mirada hacia las colinas que teníamos delante. Un crepúsculo sangriento comenzaba a perfilarse tras los altos abedules. La luz del sol aún jugaba suavemente sobre el brillo intacto del agua. Dinu volvió la cabeza para decir algo, cualquier cosa, solo para pronunciar unas palabras. Para romper ese silencio sepulcral. De tristeza muerta, de inexistencia. Miró a pan Anton con el rabillo del ojo. Ese hombre, sentado en un banco de madera, parecía más bien una estatua perfecta. Era como si la vida se hubiera apagado en su cuerpo, junto con su mirada.
Al cabo de un rato, el maestro se levantó pesadamente, esbozó una sonrisa, esa sonrisa cálida que ofrecía a todos, independientemente del día o de su estado de ánimo, dijo: «Hasta mañana. Me voy a casa» y se alejó con pasos pesados, como si la tierra se le hubiera pegado a las plantas de los pies y él mismo fuera uno con la tierra...
Dinu no dijo nada. Miró al maestro hasta que desapareció tras la valla de mimbre que rodeaba el estanque. Y así se quedó, vacío de pensamientos. Perdido en una estática de sentimientos sin nombre.
De camino a casa, le vino a la mente una leyenda que siempre le había gustado y que ahora entendía de otra manera: en la antigua Grecia, los supervivientes del Diluvio fueron dos seres: Pyra y su marido, Deucalión. Para que la raza humana no se extinguiera, fueron al oráculo, donde la diosa Themis les aconsejó que tomaran los huesos de su abuela, Geea, y los arrojaran tras de ellos.
Los huesos de la tierra serían las piedras, los hombres que nacerían y llevarían adelante a la humanidad. Los hombres-piedra...
****
Al día siguiente, sobre las siete y media, el BMW de Traian se detuvo frente a la casa de Dinu. De él salió apresuradamente un hombre moreno y corpulento, abrió la puerta con un movimiento brusco y llamó dos veces a la puerta con sacudidas.
—¡Profesor, ¿te has despertado? ¡Eh, profesor!
Dinu se vistió a toda prisa y corrió a abrir la puerta.
—Buenos días, aquí estoy —respondió Dinu sorprendido. Nadie solía llamar a su puerta. Y mucho menos a esa hora... ¿Dónde está Traian? —añadió.
—Traian no puede venir. Tienes que pagar más dinero, profesor. Si no, no podemos conseguir el visado. Traian se va a Inglaterra la semana que viene y no volverá hasta agosto.
Era evidente que le estaban presionando.
—Pero le dije que le enviaría parte del dinero restante cuando llegara a mi destino —intentó suavizar Dinu.
—No puede ser, profesor, la gente viaja con dinero. Ni siquiera si fueras mi hermano podrías irte. No puede ser y punto. Traian me dijo que te diera unos días para conseguir el dinero. Mira, y le tendió una etiqueta de vino arrugada, aquí está mi número de teléfono. Llámame cuando lo tengas.
—Ciao, concluyó y se marchó a toda velocidad.
«Negociantes, y un cuerno», se enfadó Dinu. «Te arrancan la piel y luego empiezan con la carne... ¡Pandilla de imbéciles! Seguro que les pican los piojos bajo sus ropas de moda, y los perfumes de marca no hacen más que cubrir el olor a mugre, de pobre convertido en advenedizo adulador de la peor calaña. Traian está rodeado de gente así.
Son fáciles de adiestrar, obedecen rápidamente cualquier orden a cualquier hora del día y de la noche a cambio de unos pocos dólares o de favores comprometedores.
Estas ideas lo tranquilizaron un poco. A veces es bueno escupir el veneno que llevas dentro. Se acumula mucho y, sin quererlo, te conviertes en esa serpiente siempre lista para atacar.
El problema ahora era conseguir el resto del dinero. Dinu sentía que la ansiada partida estaba a un paso de él. Y, sin embargo, no podía alcanzarla. La frustración y el miedo invadieron todos sus sentidos al mismo tiempo. Y si no podía marcharse... Y si no conseguía las quinientas marcas que le faltaban... Un futuro similar al presente que vivía no era un camino a seguir. Ni siquiera debía soñarlo. Ni siquiera debía ser un sueño. Nada, nunca...
Con estos pensamientos roe su tranquilidad como un ratón en una galleta a granel, Dinu bajó al valle, a la habitual reunión con sus compañeras. Desde la escuela iba a llamar por teléfono a los padres de unos niños a los que todavía daba clases, aunque solo de vez en cuando, en la ciudad. Una joven familia que se dedicaba al negocio de la ropa de segunda mano en Alemania antes de los años 90. Iba a pedirles ayuda. Tenía que insistir, para conseguir el resto del dinero que tanto necesitaba, más que el aire. ¿Qué significaban quinientas marcas para gente que movía decenas, quizá incluso cientos de miles? Nada, se animó Dinu. Solo que el dinero había que darlo a crédito y, como la confianza era un lujo...
—Buenos días —suena la cristalina voz de Ancuța—. ¿Qué te pasa, compañera, casi me atraviesas?
—Buenos días, Ancuța —le responde Dinu como si estuviera en otro mundo—. Estoy pensativo, ya me conoces —se disculpa.
—No te preocupes, todo se arreglará, ya lo verás, continuó conciliadora la pequeña maestra, con sus grandes ojos y su voz infantil. Harás lo que tienes que hacer, añadió. El año que viene por estas fechas nos enviarás una postal, dijo Ancuța como si todo se hubiera resuelto así, de repente.
—Ya veremos, sí, sí, tienes razón —balbuceó Dinu, confundido—. Así lo haré, sí —asintió.
—Mira, viene Isabela —se alegró Ancuța, interrumpiendo la conversación que empezaba a volverse incómoda—. También vienen la señora Anelia y el señor Anton con ella. Hoy seremos cinco, saca algo más de dinero, Isa —dijo Ancuța como si fuera para ella.
Paráluțe, pensó Dinu, y sabía que sin dinero no se puede hacer nada. Todo el mundo quiere dinero.
El Dacia de Isabela se detuvo justo delante de ellos.
—Buenos días, chicos, dijo la señora Anelia con una gran sonrisa.
—Buenos días a todos, dijeron Ancuța y Dinu casi al mismo tiempo.
—Vamos, subid, que llegamos tarde, dijo Isabela.
—Tranquila, Isabela, hay tiempo de sobra, la aconsejó pan Anton, que nunca tenía prisa.
La sinuosa carretera comenzó a mostrar su cuerpo de cemento cada vez más rápido. Los árboles corrían junto al Dacia amarillo en la cálida mañana de finales de mayo.
—Isabela, ¿cuándo organizas la fiesta de fin de curso?, preguntó con curiosidad, como de costumbre, la señora Anelia.
Y ni siquiera terminó la frase, cuando, delante del coche, tras una curva, apareció un carro en sentido contrario. Isabela frenó bruscamente y giró el volante hacia la derecha para esquivarlo. El vehículo se salió de la carretera, se adentró en el campo y chocó casi de frente contra un grupo de sauces que se encontraban a la orilla de un arroyo. Los gritos instantáneos de terror de los pasajeros llenaron todo el valle. Luego siguieron unos segundos de silencio angustioso en los que todos recuperaban el aliento.
—¡Estás loca, mujer! gritó la señora Anelia. Nos vas a matar a todos aquí, y sal rápido del coche, del que empezaba a salir humo blanco.
«La velocidad, ¿ves?, la velocidad», jadeó pan Anton con los ojos desorbitados. «Se lo dije varias veces, varias veces», repitió como para sí mismo.
—¿Están bien?, preguntó Isabela con el rostro lívido. «Lo siento, mil perdones. No tuve tiempo de reaccionar». Apareció de repente delante de mí.
—Yo estoy bien, dijo Dinu.
—Yo también, suspiró aliviada Ancuța. Si no hubieran sido los saucos, habría sido mucho peor. Ay, ni quiero pensarlo, añadió con voz angustiada. Los demás asintieron con un lento movimiento de cabeza.
Tenía razón. El curso del arroyo se encontraba unos metros más abajo. La gente había plantado los sauces junto al agua para reforzar las orillas, en caso de crecida. Y habían hecho bien. Quizás eso les había salvado la vida.
Isabela llamó urgentemente a su padre, que trabajaba en el Ayuntamiento, para que viniera a sacar el Dacia del campo. Dom' Anton se quedó con ella, por si acaso. Dinu, la señora Anelia y Dinu recorrieron el resto del camino a pie.
«Maldita sea», pensó Dinu para sí mismo, «parece que algo me impide llegar a mi destino. Casi muero en estos campos. Quizás sea mejor que no vuelva a subirme al coche durante un tiempo», continuó. «Le pediré prestada una bicicleta a algún niño y ya está... Me las arreglaré».
Nada más llegar al colegio, todavía asustado por el accidente, Dinu corrió a la oficina, cogió el teléfono temblando y marcó con cuidado el número de móvil de la joven familia de la ciudad. Respondió una voz de mujer. Era la madre de Andrei, el niño de diez años al que había empezado a dar clases particulares de inglés desde su segundo año de universidad, por recomendación de una profesora de teoría literaria que solía dar los datos de contacto de algunos alumnos a los que venían de otras ciudades.
—Hola, buenos días, soy Dinu.
—Hola, Dinule —respondió la joven amablemente—. Ahora no puedo hablar, pero dime rápidamente de qué se trata.
—Hace un tiempo le comenté que me gustaría trabajar uno o dos años en el extranjero —comenzó tímidamente Dinu. Necesitaría un poco de ayuda económica, añadió en tono de disculpa.
—Está bien, está bien, pásate por aquí este fin de semana y veremos qué hacemos. Se solucionará, concluyó la mujer con calma.
—Nos vemos, pasaré por allí y hablaremos. Muchas gracias, concluyó Dinu.
Su tono le dio un valor increíble. Un impulso que, mezclado con la supervivencia al accidente de esa mañana y con el aire fresco de mayo, su mes favorito, lo renacía, por así decirlo. Lo transformaba en un ser completamente diferente.
En los días siguientes, Dinu no hizo más que tejer planes. Tenía ambición, la edad no era un problema, todo se reducía a la visa. Y ahora el único impedimento era el tiempo. El tiempo que muele y raspa, que grita, cubre y huye, el tiempo de plomo, que olvida que debe pasar, que debe transcurrir. Si pudiera inventar una máquina del tiempo, pensó Dinu, frunciendo el ceño, iría a cualquier parte, haría cualquier cosa, en cualquier momento. ¿Qué sentido tendría entonces el dinero? ¿Y el amor, tendríamos tiempo para amarnos? ¿Conseguiríamos ser felices?
Preguntas sin respuesta. O tal vez no se necesitaba una respuesta ahora, en este momento. El ansia de continuar, de encontrar un sentido, se impone sobre los sentimientos. Nuestro interior se vuelve amorfo por el dinero, aunque es normal, intentó compensar. ¿En qué parte de la vida las personas trabajan y aman con la misma intensidad? se preguntó Dinu de nuevo. No existe una distribución perfecta de la atención, es imposible, simplemente no es posible. Distribuir significa dividir, y dividir nunca puede ser un todo.
Para él, todo lo que se había propuesto se había cumplido bajo la acción total de dos leyes: la ley del blanco y la ley del negro. Los demás colores no significaban nada porque no existían. Un marrón, un verde o un azul, aunque fuera índigo, no eran más que agua tibia de lluvia de junio. Nada más. Era imposible experimentar un término medio, darle forma. «Tienes que ser más flexible, Dinule», le venían a la mente las palabras de sus padres y profesores. «La vida no es solo derecha e izquierda», le decían sus abuelos. Pero él no entendía o no quería entender ese est modus in rebus de los latinos. No. Quizás sea normal perder de vista otras cosas, no podemos hacer todo al mismo tiempo, intentó animarse. Pero su forma de ser no le permitía, bajo ningún concepto, contradecir unos principios existenciales básicos. Era como si negara lo que había logrado hasta ese momento, como si negara cada día de una vida limitada. Y eso solo significaba un cambio que no estaba dispuesto a sufrir. Todavía...
En el fondo, Dinu sabía que se encontraba en una encrucijada, que tenía que tomar decisiones importantes que podían afectar a su carrera, su familia y su futuro. El problema era que no sabía cuánto ni cómo. Todavía...
El sábado por la mañana, a las 10, Dinu se presentó en la casa de la familia de Andrei, el alumno de inglés de la ciudad X.
—Hola, ven, que se enfría el café, le recibió Laurențiu, el padre del niño.
—Buenos días, queridos, respondió Dinu amablemente.
Era una regla de la casa, más bien una tradición, desayunar con ellos. Mientras la empleada doméstica, una chica del campo, preparaba la mesa, Dinu calculaba su suerte, se sentía incómodo allí, porque él era un pobre profesor de inglés que vivía en una casa destartalada y, por desgracia, con un sueldo que no le permitía llegar a fin de mes sin pedir préstamos, mientras que ellos tenían dos coches, un apartamento en el que te perdías y un negocio estable. Y una empleada doméstica...
—Me han informado de que necesitas dinero —sonrió Laurențiu. ¿Cuánto necesitas? —preguntó en un tono más serio. Pero ya sabes, me lo devolverás cuando puedas —añadió, dejando a Dinu mudo de asombro. Por cierto, sé dónde viven tus padres —dijo, lanzándole una mirada asesina por debajo de las cejas.
—Muchas gracias. Necesitaría quinientas marcas. Te los daré lo antes posible —balbuceó Dinu.
—No hace falta. Era una broma. Quédate tranquilo y come, que se te enfría la comida. He bromeado con los tuyos. ¿Qué, me creías un mafioso? Pero ahora, en serio, necesito que me ayudes cuando te recuperes. Te contaré más cuando sea el momento adecuado.
—Por supuesto —respondió Dinu, entusiasmado—. Lo que necesiten. ¿En qué puedo ayudarles? —se preguntó Dinu en secreto—. Estos tienen todo lo que necesitan. En fin, ya veremos. Nunca se sabe —concluyó con una sensación de alegría. La alegría de ser creído, de que te tengan confianza, de sentirte útil... Y real.
La clase de inglés pasó volando, como si no hubiera existido. Antes de irse, Laurențiu le contó quinientos marcos. El dinero desprendía un olor extraño, a esperanza. Un olor que, mezclado con aquel día que nunca se borraría de su memoria, adquiría proporciones de destino escrito, con un toque fortuito.
Y sí, el dinero siempre huele...
Traducción de Ovidiu Constantin Cornilă
Texto original, en rumano:
DUPĂ CORIDĂ – ROMAN AUTOBIOGRAFIC
Capitolul întâi - Răscoala simțurilor
*
Ovidiu Constantin Cornilă
- Și dacă... Ce-ar fi dacă... Poate că ar fi mai bine așa. Nu știu. Măcar trebuie să încerc. Nu mai pot să rămân. O casă...
Și fraza se opri într-o tăcere gri. Dinu nu mai știa ce să spună mai departe. Ca și când toate gândurile, întreaga armată de planuri pe care și-o făcuse într-un an se lovise pe neașteptate de un bolovan nevăzut. De un zid al nimănui.
Poate casa dărăpănată, aproape să cadă pe el, în care locuia de ceva vreme, poate ideea de a schimba, de a nu mai merge pe jos zece kilometri în fiecare zi, de luni până vineri, pe jos, la școala polonezilor, poate că singurătatea, pâinea lui acră din fiecare moment al fiecărei ore, al fiecărei zile și an din tot ce compunea viața, poate că toate astea l-au hotărât să plece.
Acum însă, Dinu era aproape de nou, de inedit, de neașteptat. Traian, un fost maior în armată, un tip care îi fusese prezentat la o petrecere de un coleg profesor, se ocupa cu vizele de plecare în străinătate. Pe la începutul anilor 2000, îi ceruse aproape o mie de dolari pentru o viză de trei luni în Karlsruhe.
- O sumă modică, profesore, zâmbi ironic, din BMW-ul său luxos, Traian. O scoți tu de undeva.
Pentru Dinu, o mie de dolari era o avere. Ca profesor, nu câștiga mare scofală, iar din orele particulare de română și engleză pe care le dădea prin comuna Y nu putea economisi aproape deloc. Noroc de niște oameni de bine care îl cunoșteau de câțiva ani. Le dăduse ore copiilor și ei îl împrumutară; acei bani însemnau cheia spre libertate, plonjarea în marele vis de departe care nu avea să se mai termine...
În două săptămâni urma interviul la București, la Consulatul german. Așa era procedura. Un fals de două parale, o meschinărie decentă a sistemului. Auzise că era necesar să vorbească în engleză. Să învețe pe de rost un scenariu schițat înainte de Traian. Să impresioneze cucoanele de la ghișeu, să mintă atât de frumos, încât să-i dea și lui lacrimile de atâta ,,adevăr”. Și, odată presupus ajuns în Karlsruhe, trebuia să rămână trei luni. Nu conta unde. După aceea, avea să treacă la francezi sau să ajungă cât mai clandestin posibil în țara lui Shakespeare. Ideea de a pleca îi încolțea în minte mii de germeni ai visării. În puțin timp avea să adune banii de casă, mai muncea un an sau doi, după care se putea întoarce la aceeași școală din comuna Y, să dea în continuare ore. Era atât de simplu, încât numai gândindu-se la fiecare detaliu, lui Dinu îi intră în corp o căldură neobișnuit de plăcută, o moleșeală care îi izola simțurile de lumea reală, prefăcându-l într-o statuie perfectă de carne și oase.
Nu mai conta că, atunci când avea să deschidă din nou ochii, se va vedea înconjurat de patul vechi de paie, de plita spartă, de apa înghețată din cele două găleți de lângă ușă, de șoarecii morți pe care îi scotea în fiecare dimineață din ele, de haita de singurătăți-stafii care bântuiau casa veche, cu două camere, un hol și o magazie exterioară unde tăia lemne pe întuneric, în fiecare seară, să facă focul... Visul de a fi departe omora lent realitatea aproapelui. Ar fi dormit și în zăpadă, numai să plece. Auzise de la niște vecini ale căror rude emigraseră în Anglia, cu vreo doi ani înainte, cum că ar câștiga șaizeci de lire sterline pe zi. Claie peste grămadă, cu sâmbete și duminici, șaizeci ori treizeci însemna o mie opt sute de lire. O sumă sinonimă cu un delir. Ce bine suna...
****
A doua zi, marți, pe la șapte și un sfert, Dinu trebuia să fie la intersecție, în vale. Isabela, Ancuța, învățătoare amândouă, doamna Anelia, actuală directoare și profesoară de limbă polonă în prag de pensionare, și Mihaela, directoare și profesoară de geografie, însărcinată în luna a șaptea, îl așteptau să meargă la școala de la Novy Solonec [Solonețul Nou]. Isabela obținuse permisiunea lui taică-său să conducă Dacia galbenă a familiei până la școală, contra cost, bineînțeles. Venea bine tuturor chestia asta, la drept vorbind. Așa că o chetă era făcută de la toți ceilalți chiar înainte de a se urca în mașină.
În luna martie, zăpada era aproape de a se topi. Se simțea în aer că iarna nu prea mai avea atâta putere. Nu mai intimida. Cu toate astea, diminețile erau reci, iar poleiul încă dădea bătăi de cap șoferilor și pietonilor.
- ’Neața bună, ură Dinu vesel.
- Bună să îți fie și ție, pane Dinu, întâmpină pe un ton cald doamna Anelia. Cum ești azi, continuă femeia cu ochi negri și mici, cu nasul acvilin și cu o figură care aducea mai mult a bufniță. Celelalte scoaseră un ,,’neața” fad, plictisit. Deh, marțea nu prea are nimeni chef de muncă.
- Sunt perfect, veni replica.
,,Cum ești” însemna de fapt ,,ce mai faci”. Cu toate că trăia de mulți ani în mijlocul românilor, directoarea încă în funcție a școlii din Novy Solonec (ocupase acest post timp de treizeci de ani) vorbea stâlcit românește. Însă Dinu se avea bine cu ea. Era o femeie influentă încă, deși îi cam apusese puterea. Dom’ Anton, învățător (mare șprițar, deși un pedagog excelent) și el la aceeași școală, îi spusese lui Dinu după o ședință niște lucruri destul de surprinzătoare despre Anelia: ba că își băgase în buzunar fonduri europene (la noi, la români, nu e ceva anormal), ba că fusese amanta fostului primar, ba că uneori era curvă, despot, bla-bla... Treburi de-ale voastre, gândi în sinea lui Dinu. Eu mai am de stat puțin aici.
Cu toate astea, Dinu se simțea bine în mijlocul lor. Nu erau multe cadre didactice, dar era un colectiv unit. De fiecare dată după ore sau în pauze se bea o cafea în cancelarie, se mânca pe nerăsuflate coliva adusă de Mașca, o educatoare tânără și proaspăt văduvă, cu gura plină de dinți de gaudent, îmbrăcată mereu în negru, cu un batic pe cap, și el negru, care o făcea să pară mai degrabă o babă absolută decât o femeie tânără.
De ce dracu’ le place femeilor să își pună baticurile astea pe cap, se întrebă aproape furios Dinu... La biserică, la școală, peste tot. Balcanisme ieftine și tradiționale, gândi apoi împăcat. Pe urmă, ca un leac dorit, îi veni în fața ochilor fotografia ștearsă din veceul profesorilor de afară, din curte, a faimoasei top model din anii nouăzeci Cindy Crawford. Cineva o lipise pe ușa din interior. O admirase și el în câteva ocazii...
****
În drumul spre școală, care, în mod normal, nu putea dura mai mult de un sfert de oră, fiecare își făcea un rezumat al serii anterioare. Fleacuri, nimicuri cu care se încălzea cât de cât atmosfera congelată din Dacia Isabelei. Drumul strategic din beton armat curgea șerpuind printre dealurile împădurite, acoperite de zăpada grea a dimineții în care un soare rotund, minuscul, își arăta dinții.
- Măi, băiați, voi știți că, la vreo cinșpe kilometri de aicea e o bază militară sub pământ? scoase din senin doamna Anelia, căreia îi plăcea la nebunie să vină cu ceva în plus.
Noi, ceilalți, ridicarăm din umeri.
- Nu mai spuneți, doamna Anelia, o provocă Ancuța.
- Da, măi, pe soțu’ l-au întors din drum într-o zi și l-au somat militarii cu armele. Să se întoarcă de unde a venit. Pe aicea nu se trece, continuă cu o sclipire istorică în ochi fosta directoare. Niște săteni au văzut într-o noapte avioane de atac ieșind de sub deal. Ăștia sunt periculoși, măi!
- Mai periculos e Marius Droszceak, dintr-a șasea B, replică Dinu ca un spirit de glumă.
- Ua, ha ha, ua, ha, ha, ha, râse cu o rafală de mitralieră și cu capul pe spate doamna Anelia.
- Da, așa e, Dinule, îi dădu dreptate Mihaela. E un fenomen Droszceak ăsta. N-am văzut în viața mea un bătăuș și un drac mai mare ca ăsta. Eu l-aș mânca pe pâine, mai adăugă.
Celelalte se mulțumiră să zâmbească discret. Individul în cauză nu era elevul lor, așa că râseră de complezență.
La școală, toți veseli. Parcă era vineri. Mașca adusese niște cozonac, iar dom’ Anton pregăti cafeaua.
- Pane Dinu, începu prin surprindere doamna Anelia, mi-a șoptit o păsărică că nu mai stai la anu’ pe la noi. Mihaela merge la o școală din oraș, iar tu o să fii director aci, la noi. Ai definitivatu’, te înscrii la gradu’ II și gataaa, continuă, frecându-și mâinile.
- Am o ofertă, da, minți timid, abia susurat Dinu. Mă duc în afară să fac niște bani pentru o casă, să pun ceva deoparte. Nu era adevărat, ar fi fost de vis să fi fost o ofertă. Umblase aproape jumătate de an după Traian... Și mai erau încă formalități de făcut...
- Nu stau la voi nici să mă plătiți în aur. Nu e viitorul meu aici. Sat de bețivi și de corcituri ce sunteți, sunt sătul de voi ca de mere pădurețe, explodă Dinu în sinea lui.
Și îi veni în minte scena de la magazinul din centru, al babei Ianka, care în prima zi când îi vizitase cașcarabeta nici nu voise să îi vorbească. Probabil că mirosea de la o poștă a român, de asta...
- Pragniesz? îl sfidă bătrâna, cu o privire piezișă.
- Ce vreți, pane profesor, îi traduse pe nerăsuflate o fetiță măruntă, care chiar atunci intrase. Baba Ianka nu vorbește română.
- Spune-i, te rog, că vreau un pachet de biscuiți, îi răspunse Dinu.
- Daj mi paczkę ciasteczek, traduse vesel fetița.
Baba înșfăcă banii, râcâindu-și unghiile pe tejgheaua neagră de mizerie, îi trânti pachetul de biscuiți, apoi boscorodi ceva cu ură și se așeză pe scaunul de lemn din spatele ei, frecându-și picioarele unul de altul.
- Unde să pleci, băiete, nu e bine la tine în țară? îl trezi din gânduri doamna Anelia. Găsești și tu o fată acătării, Primăria îți dă o casă, te muți la noi. Vei fi director, ce mai vreai?
De parcă a fi director într-o comunitate de polonezi ar fi însemnat fericirea pură, sensul vieții împlinit.
- Uite, o iei pe Ancuța de nevastă, continuă surâzând. E fată de gospodar, e frumoasă, tânără, uite la ea.
Un hohot de râs general izbucni în cancelarie. Dom’ Anton se înroși ca un ardei, Mașca își arătă gaudentul în toată deplinătatea, iar Ancuța se ghemui lângă sobă, ca în niște brațe invizibile și zâmbi într-un dinte. Toți știau că vorbește cu fratele Isabelei. Așa că planul doamnei Anelia rămase la nivel de glumă între pauzele școlare...
****
Luna mai aduse cu ea o vreme agreabilă, caldă. Lui Dinu îi aducea aminte de acele luni mai din copilărie. Cerul avea un albastru special în perioada aceea a anului. Și aerul mirosea diferit. A nou, a senzual parcă, a schimbare... Un melanj de altă viață.
Dinu se împrieteni cu toți la cataramă. Se simțea parte din școală, din oamenii din sat. Ieșea în fiecare zi în pauza mare să joace fotbal cu elevii. Dacă nu ieșea el de bunăvoie, îl chemau elevii. Solul bătea încet la ușa cancelariei și cerea să vorbească cu pan Dinu. Dacă nu avea nimic important de făcut, Dinu onora cu entuziasm cererea.
Într-o vineri, toate cadrele didactice primiră invitație la banchetul clasei a VIII-a. Se făceau deja pregătirile necesare. Lui Dinu i se înmână invitația chiar în cursul unei ore.
Copii buni, dar tare slabi și mici de statură, de parcă ar mânca o dată pe săptămână, și atunci vreascuri, medită Dinu pe jumătate vinovat de descrierea instantanee care îi trecu prin minte. Știa că beau, că fumează, băieți și fete, fără nicio deosebire. Prin pauze, stăteau pitiți prin boschete, cu sticla de bere lângă ei.
- De unde naiba or avea ăștia bani să bea încontinuu? îl întrebă Dinu pe dom’ Anton la o partidă de table.
- Iau pe datorie de la baba Ianka, îi zâmbi cald învățătorul. Toți fac la fel, clipi din ochi nevinovat...
Dinu îl văzuse de câteva ori pe dom’ Anton ieșind de la Baba Ianka împleticindu-și picioarele. Avea cam o oră de mers pe jos până acasă. Pe ger, pe căldură, pe ploaie, dom’ Anton avea mereu la bord licoarea dionisiacă.
Într-o după-amiază, dom’ Anton îl invită pe Dinu la o partidă de pescuit. Cunoștea un vecin care avea în proprietate un iaz plin cu crapi și carași de un an. Se știa bine că Dinu era un pescar înrăit, atât de înrăit încât, de dragul statului pe baltă, al pregătirilor pe care întotdeauna le făcea cu mare sfințenie cu o zi înainte, ar fi fost capabil să arunce undița și în fântână. Doar să o simtă în mână, vibrând. Dinu cunoștea toate iazurile satelor și comunelor dimprejur. Pe la toți pescuise. Numai la un sătean posac, cu casa chiar lângă gară, numai la acela nu reușise să ajungă la pescuit. Se încăpățâna să îl lase. Motiva mereu că are reproducători și că nu are voie nimeni acolo. Dinu încercă de mai multe ori să îl convingă, dar degeaba. Eh, un ochi de baltă în spatele casei… Mare fleac, încerca să se consoleze, ori de câte ori se gândea la iazul cu pricina.
- Bine, bine, mergem, dar ce-i luăm omului? îl întrebă Dinu pe dom’ Anton.
- O sticlă de ceva. Am înțeles că-i place romul, veni răspunsul rapid.
Da, cum să nu... Era destul de simplu, râse Dinu în sinea sa. Cum de nu mi-a trecut prin minte... Moneda de schimb care nu dă niciodată greș.
După-amiaza aceea se dovedi a fi de neuitat. Dinu pescuia, iar dom’ Anton stătea așezat la umbră, cu romul și pachetul de Monte Carlo lângă el. Vorbiră ore în șir despre marii oratori greci, despre Renaștere, despre Beatles, pe urmă trecură la subiecte mai lumești, la școală, la viața de zi cu zi, la ceea ce nu se vede. Până la urmă, toată lumea își deschide sufletul în fața unui pahar.
- Am iubit-o mult pe Mașca, dar ca pe o fată, mărturisi dom’ Anton cu vocea tremurândă. Acum face numai miștouri și uită că am ajutat-o când i-a fost greu. Dar nu e nimic. Nu e nimic, repetă ca pentru el.
Dom’ Anton locuia cu mama sa, destul de în vârstă. Nici el nu prea mai era tânăr, la o adică. Împlinise, cică, cincizeci de ani, vorbea lumea prin sat. Nimeni nu îi știa adevărata vârstă. Niciodată nu vorbea despre asta, iar dacă cineva încerca să aducă subiectul în discuție, pleca. Nimeni nu înțelegea de ce.
- Acum douăzeci de ani am fost logodit cu Anna Justyna, o asistentă medicală din Varșovia, reluă. Trebuia să avem un copil. Îi pusesem deja numele: Marta.
Urmă o liniște de câteva minute. De la roșul caracteristic, fața lui dom’ Anton se făcu albă, ca și cum tot sângele s-ar fi scurs afară din corp printr-o gaură nevăzută. Părea că nici nu respiră.
- Într-o dimineață, am ieșit la o plimbare prin centru, să facem o plimbare pe bulevardul Krakowskie Przedmieście. Am luat un taxi, să ajungem mai repede. La o intersecție a intrat un tramvai în noi. Mașina a luat foc. Eu abia am ieșit, șoferul a murit pe loc, iar Justyna a rămas înăuntru. Nu am putut face nimic altceva decât să o privesc cum moare. Cum mor pe rând... Și privirea ei...
- Justyna, Justyna, Jus..., murmură dom’ Anton. Buzele continuară să se miște, ca într-un spasm, repetitiv.
Mai rămase așa vreo două minute, după care își turnă un pahar plin ochi de rom, își aprinse o țigară și își mută privirea înspre dealurile din fața noastră. Un asfințit sângeriu începea să prindă contur pe după mestecenii înalți. Lumina soarelui juca blând încă pe luciul neatins al apei. Dinu întoarse capul să spună ceva, orice, numai să scoată câteva cuvinte. Să rupă tăcerea aceea de moarte. De supărare moartă, de neființă. Îl privi pe dom’ Anton cu coada ochiului. Omul acela, așezat pe o bancă de lemn, părea mai degrabă o statuie perfectă. Parcă viața i se stinsese din corp, odată cu privirea.
Într-un târziu, învățătorul se ridică greoi, îmbrăcă o încercare de zâmbet, acel zâmbet cald oferit tuturor, indiferent de zi sau de toane, spuse un ,,Pe mâine. Eu merg acasă” și se îndepărtă cu pași de piatră, ca și cum pământul i s-ar fi lipit de tălpi, iar el însuși ar fi fost una cu pământul...
Dinu nu spuse nimic. Îl privi pe învățător până dispăru după gardul de nuiele care împrejmuia iazul. Și așa rămase, gol de gânduri. Pierdut într-o statică a sentimentelor fără nume.
În drumul spre casă, îi trecu prin minte o legendă care îi plăcuse mereu și pe care acum o înțelegea diferit: în vechea lume greacă, supraviețuitorii Potopului erau două ființe: Pyra și soțul ei, Deucalion. Pentru că rasa umană nu trebuia să piară, ei au mers la oracol, unde zeița Themis i-a sfătuit să ia oasele bunicii lor, Geea, și să le arunce în urma lor.
Oasele pământului ar fi fost pietrele, oamenii care aveau să se nască și să ducă umanitatea mai departe. Oamenii-pietre...
****
A doua zi, pe la șapte și jumătate, BMW-ul lui Traian opri în fața casei lui Dinu. Din el ieși în grabă un ins negricios și solid, deschise poarta cu o mișcare bruscă și bătu sacadat la ușă de două ori.
- Profesoreee, te-ai trezit, mă? Băăăi, profesoree!
Dinu trase pe el ceva la nimereală și se repezi să deschidă ușa.
- Bună dimineața, aici sunt, răspunse mirat Dinu. Nimeni nu obișnuia să îi bată la poartă. Darămite la ora aceea… Unde-i Traian? adăugă.
- Traian nu poate veni. Trebuie să mai dai ceva mălai, profesore. Altfel nu putem face rost de viză. Traian pleacă în Anglia săptămâna viitoare și nu se mai întoarce până în august.
Era clar că i se forța mâna.
- Dar eu am vorbit cu el că îi trimit o parte din suma rămasă când o să ajung la destinație, încercă să aplaneze Dinu.
- Nu se poate, profesore, lumea merge cu bani. Nici dacă ai fi frate-meu nu ai putea pleca. Nu se poate și basta. Traian mi-a spus să îți dau câteva zile să faci rost de magoți. Uite, și îi întinse o etichetă de vin mototolită, aici e numărul meu de telefon. Mă suni când îi ai.
- Ciao, încheie și plecă în trombă.
Afaceriști pe dracu’, se enervă Dinu. Jupuiți pielea de pe om și apoi începeți cu carnea… Haită de tembeli! Cu siguranță îi rod păduchii pe sub hainele trendy, iar parfumurile de firmă nu fac altceva decât să acopere mirosul de jeg, de sărăcuț transformat în parvenit lingău de cea mai joasă speță. De oameni de genul ăsta e înconjurat Traian. Sunt ușor de dresat, ascultă repede orice ordin la orice oră din zi și din noapte pentru niște amărâți de dolari sau pentru favoruri-compromis.
Ideile astea îl mai liniștiră cât de cât. Uneori e bine să scuipi veninul din tine. Se adună mult și, fără nicio intenție, devii același șarpe mereu gata de atac.
Problema acum e să facă rost de restul de bani. Dinu simțea că râvnita plecare se afla la un pas de el. Și totuși, nu o putea atinge. O frustrare și o teamă îi invadară toate simțurile în același timp. Și dacă nu putea pleca... Și dacă nu făcea rost de cele cinci sute de mărci pe care trebuia să le mai dea... Un viitor asemănător prezentului pe care îl trăia nu era un drum de urmat. Nici nu trebuia să viseze la asta. Nici măcar nu trebuia să fie un vis. Nimic, niciodată...
Cu gândurile astea rozându-i liniștea ca un șoarece dintr-un biscuit vrac, Dinu coborî în vale, la obișnuita întâlnire cu colegele. De la școală avea să dea un telefon la niște părinți ai unor copii cu care încă mai dădea, ocazional, ce-i drept, ore, în oraș. O tânără familie care făcea niște business cu haine second hand prin Germania dinainte de "90. Avea să îi roage pe ei. Trebuia să fie insistent, să obțină restul de bani de care avea atâta nevoie, mai ceva decât de aer. Ce însemnau cinci sute de mărci pentru oameni care învârteau zeci, poate chiar sute de mii? Nimic, se încurajă Dinu. Doar că banii trebuiau dați pe încredere și, cum încrederea era un lux...
- Bună dimineațaaa, sună glasul cristalin al Ancuței. Ce e cu tine, colega, aproape că treci prin mine.
- ’Neața, Ancuțo, îi răspunse parcă de pe altă lume Dinu. Cu gândurile mele, doar mă știi, se scuză.
- Laaasă, că toate se aranjează, ai să vezi, continuă împăciuitor învățătoarea mărunțică, cu ochi mari și cu voce de copil. Ai să faci ceea ce trebuie să faci, adăugă. La anu’ pe vremea asta ai să ne trimiți o ilustrată, spuse Ancuța ca și cum toate s-ar fi rezolvat așa, din senin.
- Mai vedem, da, da, ai dreptate, bâigui Dinu încurcat. Așa o să fac, îhî, aprobă.
- Uite că vine și Isabela, se bucură Ancuța, rupând conversația care începea să devină stânjenitoare. E și doamna Anelia și dom’ Anton cu ea. O să fim cinci azi, mai scoate ceva părăluțe Isa, spuse Ancuța ca pentru ea.
Părăluțe, cugetă Dinu, iar banii știa... Nu se poate nimic fără bani. Toată lumea vrea bani.
Dacia Isabelei opri chiar în dreptul lor.
- Bună dimineața, copii, adresă doamna Anelia cu figura toată un zâmbet.
- Bună dimineața tuturor, adresară Ancuța și Dinu aproape în același timp.
- Hai, la bord, că întârziem, spuse Isabela.
- Ușurel, Isabelo, că este timp destul, o sfătui dom’ Anton, care nu se grăbea niciodată.
Drumul șerpuitor începu să își arate trupul de ciment din ce în ce mai repede. Copacii alergau pe lângă Dacia galbenă în dimineața caldă de sfârșit de mai.
- Isabela, când organizezi serbarea de sfârșit de an? iscodi curioasă, ca de obicei, doamna Anelia.
Și nici nu își termină ideea, că în fața mașinii, după o curbă, apăru din sens contrar o căruță. Isabela frână brusc și roti volanul spre dreapta, să o evite. Vehiculul ieși de pe axul drumului, o luă pe câmp și ciocni aproape frontal un pâlc de sălcii care se aflau pe malul unui pârâiaș. Țipetele instantanee de groază ale pasagerilor umplură toată valea. Pe urmă, urmară câteva secunde de liniște chinuitoare în care toți își trăgeau sufletele.
- Ești nebună, fato! zbieră doamna Anelia. Ne omori pe toți aci, și ieși iute din mașina din care începea să iasă un fum alb.
- Viteza, vezi, viteza, gâfâi dom’ Anton cu ochii holbați. I-am spus-o de mai multe ori, de mai multe ori, repetă ca pentru el.
- Sunteți bine? întrebă cu figura lividă Isabela. Îmi cer scuze, mii de scuze. Nu am avut timp de reacție. Mi-a apărut dintr-odată în față.
- Eu nu am nimic, spuse Dinu.
- Nici eu, răsuflă ușurată Ancuța. Dacă nu erau sălciile, era mult mai rău. Vai, nici nu vreau să mă gândesc, completă prăpăstios. Ceilalți o aprobară cu o mișcare lentă a capului.
Avea dreptate. Cursul pârâului se afla la câțiva metri mai jos. Oamenii plantaseră sălciile pe lângă firul apei ca să întărească malurile, în caz de viitură. Și făcuseră bine. Poate că asta le salvase viețile.
Isabela își sună de urgență tatăl, care lucra la Primărie, să vină să scoată Dacia de pe câmp. Dom’ Anton rămase cu ea, în caz de ceva. Dinu, doamna Anelia și Dinu parcurseră pe jos restul drumului.
- A naibii treabă, medită în sinea lui Dinu, parcă e un făcut să nu ajung unde mi-am propus. Aproape că mor pe câmpurile ăstora. Poate că ar fi bine să nu mă mai urc în mașină o vreme, continuă. O să împrumut o bicicletă de pe la vreun copil și asta e… Mă descurc eu.
Nici bine ajuns la școală, încă speriat de accidentul avut, Dinu se repezi în cancelarie, puse tremurând mâna pe telefon și formă cu grijă numărul de celular al tinerei familii din oraș. Răspunse o voce de femeie. Era mama lui Andrei, băiețelul de zece ani cu care începuse meditațiile la engleză încă din anul doi de facultate, la recomandarea unei profesoare de teorie a literaturii care avea obiceiul să dea contacte ale unor elevi celor veniți din alte orașe.
- Alo, bună ziua, sunt Dinu.
- Bună, Dinule, răspunse tânăra, amabil. Nu prea pot vorbi acum, dar spune repede despre ce este vorba.
- Vă spuneam acum ceva timp în urmă că aș vrea să lucrez un an sau doi în afară, începu timid Dinu. Aș fi avut nevoie de un mic ajutor financiar, adăugă pe un ton de scuză.
- Bine, bine, treci pe la noi sfârșitul ăsta de săptămână și vedem cum facem. Se rezolvă, concluzionă calm femeia.
- Ne vedem, trec și vorbim. Vă mulțumesc mult, încheie Dinu.
Tonul ei îi dădu un curaj nebun. Un avânt care, amestecat cu supraviețuirea accidentului din acea dimineață și cu aerul curat de mai, luna lui favorită, îl renăștea, parcă. Îl transforma într-o ființă cu totul diferită.
În zilele care urmară Dinu nu făcu altceva decât să țeasă planuri. Ambiție avea, vârsta nu era o problemă, totul se rezuma la viză. Iar acum singurul impediment era timpul. Timpul care macină și scrijelește, care țipă, acoperă și fuge, timpul de plumb, care uită că trebuie să treacă, să se scurgă. Dacă aș putea inventa o mașină a timpului, gândi mustăcind în barbă Dinu, aș merge oriunde, aș face orice, oricând. Ce rost ar mai avea banii atunci? Și iubirea, am mai avea răgaz să ne iubim? Am reuși să fim fericiți?
Întrebări fără răspuns. Ori poate că nu trebuia un răspuns acum, în momentul ăsta. Foamea de a continua, de a-și face un rost calcă peste sentimente. Interiorul ne devine amorf pentru bani, deși este normal, încercă el să compenseze. În care parte a vieții oamenii muncesc și iubesc cu aceeași intensitate? se întrebă din nou Dinu. Nu există atenție distributivă perfectă, nu se poate, pur și simplu nu este posibil. A distribui înseamnă a împărți, și a împărți nu poate fi niciodată un întreg.
Pentru el, toate câte și le propusese fuseseră împlinite sub acțiunea totală a două legi: legea albului și legea negrului. Celelalte culori nu însemnau nimic pentru că nu existau. Un maro, un verde sau un albastru, fie el și indigo, nu erau altceva decât apă călduță de ploaie de iunie. Nimic mai mult. O cale de mijloc era imposibil să fie experimentată, să prindă contur. Trebuie să fii mai flexibil, Dinule, îi veneau în minte cuvintele părinților și ale profesorilor. Viața asta nu e numai dreapta și stânga, îi spuneau bunicii. Dar el nu a înțeles sau nu a vrut să înțeleagă acel est modus in rebus al latinilor. Nu. Poate că e normal să pierdem din vedere alte lucruri, nu le putem face pe toate în același timp, încercă el să se încurajeze. Însă felul lui de a fi nu permitea, sub nicio formă, contrazicerea unor principii existențiale de bază. Era ca și cum ar fi negat ceea ce realizase până în acel moment, ca și cum și-ar fi negat fiecare zi a unui fir limitat de zile. Iar asta nu însemna decât o schimbare pe care nu era dispus să o sufere. Încă...
În adâncul lui, Dinu știa că se afla la o răscruce, că trebuia să ia decizii importante care îi puteau afecta cariera, familia și viitorul. Problema era că nu știa cât și cum. Încă...
Sâmbătă dimineață, la ora 10, Dinu se prezentă la casa familiei lui Andrei, elevul cu clasele de engleză din orașul X.
- Salutare, hai, că se răcește cafeaua, îl întâmpină Laurențiu, tatăl băiețelului.
- Bună dimineața, dragilor, răspunse Dinu, amabil.
Era o lege a casei, o tradiție, mai degrabă, să ia micul dejun cu ei. În timp ce menajera, o fată de la țară, pregătea masa, Dinu își calcula soarta, se vedea stingher acolo, pentru că el era un biet profesor de engleză care locuia într-o casă dărăpănată și vai de mama ei, cu un salariu care nu îi permitea să ajungă la final de lună decât cu împrumuturi, iar ei aveau două mașini, un apartament în care te pierdeai și o afacere stabilă. Și o menajeră...
- Am fost informat că ai avea nevoie de bani, surâse Laurențiu. De cât ai nevoie? întrebă el pe un ton mai serios. Dar să știi, mi-i dai când poți tu, mai adăugă, lăsându-l mut de uimire pe Dinu. De altfel, știu unde stau ai tăi și întoarse o privire de killer pe sub sprâncene.
- Eu vă mulțumesc mult. Aș avea nevoie de cinci sute de mărci. Vi-i dau cât pot de repede, bâlbâi Dinu.
- Lasă, mă, că nu e nevoie. Am glumit. Stai liniștit și mănâncă din farfurie, că se răcește. Am glumit cu ai tăi. Ce, mă credeai mafiot? Da’ acu’, pe bune, am nevoie să mă ajuți când îți mai revii și tu. Îți voi spune eu mai multe la momentul potrivit.
- Cum să nu, lansă Dinu, entuziasmat. Orice aveți nevoie. Cu ce pot eu să îl ajut? se miră ascuns Dinu. Ăștia au tot ce le trebuie. În fine, om trăi și om vedea. Nu se știe niciodată, încheie cu un sentiment de bucurie. O bucurie de a fi crezut, de a ți se acorda încredere, de a te simți util... Și real.
Ora aceea de engleză zbură, ca și cum nu ar fi existat. Înainte de a pleca, Laurențiu îi numără cinci sute de mărci. Banii emanau un miros ciudat, de speranță. Un miros care, amestecat cu ziua aceea care nu avea să se șteargă din memorie niciodată, căpăta proporții de destin scris, cu tentă fortuită.
Și da, banii au miros...
NOTA BIO-BIBLIOGRÁFICA
Ovidiu Constantin Cornilă es escritor, publicista, traductor, periodista, profesor doctorando en la Universidad Complutense de Madrid, presidente de la Unión Lucian Blaga de Escritores y Artistas Rumanos en España y director de la revista literaria Cuvânt românesc de Madrid.
Publicaciones: Silabe de secundă (Sílabas de segundo), poesía (2014, Editorial Rafet), Turnul în care mă ascund când plouă (La torre donde me escondo cuando llueve), prosa corta (2015, Editorial Ardealul), Călătorul fără timp (El viajero sin tiempo), prosa corta (2017, Editorial Ardealul), por la que obtuvo el Premio Saloanelor Liviu Rebreanu en el Festival Nacional de Prosa «Liviu Rebreanu», Bistrița-Năsăud, 35.ª edición, Ruga luminii, (El rezo de la luz) prosa corta (2018, Editorial Ardealul), Dintr-o visare (En un sueño), poesía (2021, Editorial Creator), libro galardonado con el Premio Benjamin «Fundoianu para poesía», del año 2021, por parte del Centro Cultural Israelí-Rumano de Tel-Aviv, la revista Maximum y la editorial Teșu. En 2024, publica la novela autobiográfica După coridă (Después de la lidia, editorial Ars longa, Iași).
Traducciones: Ovidiu Consttantin Cornilă ha traducido más de veinte volúmenes de prosa y poesía de conocidos autores en rumano, español e inglés.
Actividad en los medios de comunicación: Trabajó durante cuatro años como colaborador permanente del programa Orizonturi românești (Horizontes rumanos) de Radio Tentación, Madrid, y otros cuatro años como editor y presentador del programa cultural Destin românesc (Destino rumano), de Radio TV Unirea, Viena.
Blog personal: https://ovidiucornila.wordpress.com/
No hay comentarios:
Publicar un comentario