El extracto de la novela de Cosmin Perța, traducido por los escritores y profesores rumanos Felix Nicolau y Dragoș Cosmin Popa, es una contribución al número de Ágora que conmemora la memoria de Joaquín Garrigós. Perța es un autor representativo y un editor importante en Rumanía.
Dos capítulos de la novela de Cosmin Perța, Ca să nu se aleagă praful de toate / Para que no se vaya todo a la mierda, original en rumano y traducción al español de Felix Nicolau y Dragoș Cosmin Popa
Traducción al español del original en rumano
Cosmin Perța. Para que no se vaya todo a la mierda (fragmento)
I
El aserradero
¿Alguna vez habéis visto a un perro suicidarse? Yo lo he visto. Era pequeño, acompañaba a mi madre a la estación, iba a recibir tratamiento en Cluj. Cuando sonó el silbato de la locomotora, salió de detrás de la estación, fue y se puso justo sobre la vía. Estaba viejo, famélico y enfermo. Arrastraba una pata hacia atrás y se le veían las costillas. La gente empezó a gritarle y a tirarle piedras para sacarle de la vía, pero él no se movió. Cuando la locomotora lo partió en dos, mi padre me tapó los ojos con la mano. Sólo oí un gemido. Ni siquiera gritó. Sólo un suave gemido. Luego me sacó de allí a toda prisa y ni siquiera tuve tiempo de abrazar a mi madre. Mamá volvió de Cluj en un saco, no teníamos dinero para comprar un ataúd. Papá se lo hizo en el aserradero. Le pasaba tablas y él metía clavos. La enterramos en el patio, en la colina, a cien metros de la casa. Y durante todo ese tiempo me sentí culpable, de no haber pensado en mi madre, aún no podía entender que estuviera muerta, estaba pensando en ese perro y cómo ha sido cortado como un embutido y el sólo gemía. Mi padre lloraba mucho, pero yo estaba adormecido, como si no pudiera sentir nada, como si no pudiera sentir dolor físico, y aún no lo sabía. Luego ocurrió lo contrario, a medida que pasaba el tiempo, empecé a despertarme y a sentir cada vez más la falta de mi madre y mi padre empezó a volverse duro. En un par de años él era el que no sentía nada. Estaba anestesiado por dentro. Y no sólo por el alcohol.
Llamarme Sansón. Así me llama todo el mundo, aunque no es mi nombre. Trabajo en el aserradero y estoy bien aquí. El aire es fresco y nadie me toca las orejas. Me centro en mis pensamientos.Me quedaría en el aserradero todo el tiempo si pudiera. Me gusta mucho más que la escuela. Aquí estoy solo con mi padre y la mayor parte del tiempo está bebiendo alcohol y se duerme y me quedo solo. Es el mejor momento, aunque tenga que trabajar por dos. Solo estamos nosotros en el aserradero, es nuestro aserradero, de esto vivimos.
En la escuela tengo que prestar atención para poder aprender y no me sale. Me cuesta permanecer sentado en mi sitio y no entiendo gran cosa. ¿Para qué necesito la escuela si tengo aserradero? El problema es que, aunque nadie se atreve a decírmelo a la cara, sé que los demás piensan que soy tonto. Por eso no me gusta la escuela. Siempre he sido lento, pero no soy tonto. Y como sé que piensan eso, me dan ganas de arrancarles la cabeza. A veces lo hago.
Ahora estoy expulsado temporalmente, por enésima vez, le di una paliza al profe de química, me dijo en clase, delante de todos, que soy un imbécil. Me lo encontré en el baño y le di una colleja. No me echará para siempre. No tengo tanta suerte. Me necesitan para que les traiga medallas en voleibol y atletismo. Y entonces sé que si me harían esta vergüenza, los cazaría uno a uno, a todos, como conejos, los golpearía hasta que acabasen comiendo a través de una pajita. Nadie se burla de mí.
El profe de gimnasia no deja de darme la lata con lo de la Facultad de Educación Física, dice que tengo un gran futuro. Cuando pienso en el futuro se me pone así, una niebla, en mis ojos. Entonces es cuando vengo al aserradero. Levantando troncos y leños, haciendo tablones, todo va bien. Siento un calor que va de mi piel y músculos hacia dentro. No sé cómo explicarlo. Nunca he sido muy bueno con las palabras, pero me calma. Es lo que mejor hago, cortar, cargar, acarrear, tirar, levantar, quitar la corteza del árbol y hacer tablones en la circular. Los tablones más limpios de la ciudad. Luego los cargo en el carro y se lo vendo a los austriacos. A ellos no les importa de dónde viene la madera. Ni siquiera yo sé exactamente de quién es la madera, estos bosques son todos nuestros, de todos. De eso vivimos.
Cuando mi padre se despierta del alcohol etílico, está de mala leche. Le entiendo, yo también estoy a menudo de mal genio, y ni siquiera bebo alcohol etílico. A veces coge unpalo y me golpea con él para sacar su mal genio. Al principio le hago correr un poco, finjo que tengo miedo y me escapo rápido, le sienta bien, elimina el alcohol.
Cuando veo que se cansa, me dejo atrapar y le dejo que me dé. Todo lo que quiera. Hasta que se le pase. Yo sé y él también sabe que no siento nada. Cuando tenía unos 9 años, también aquí, en el aserradero, estaba terminando un tablón y no sé por qué no tuve cuidado y la hoja de la sierra circular se me hundió en el antebrazo. Llegó hasta el hueso, podría haber perdido el brazo. Pero no sentí nada, sólo me di cuenta cuando toda aquella sangre me salpicó la cara. En el hospital, cuando mi padre me llevó a que me pusieran puntos, el médico me preguntó por qué no sentía nada. No sabía qué responder. No sabía lo que era el dolor. Me hizo algunas pruebas, tenía curiosidad, y dijo que yo tenía un chip, así que me dijo que tenía un chip, y luego me explicó que significaba insensibilidad congénita al dolor. Eso explica por qué cuando era niño y salía a jugar, nunca sabía cuándo me iba a hacer daño. Me golpeaba las rodillas con una roca, me pinchaba con un clavo, me raspaba la piel contra alguna lata. La gente decía: «Estás sangrando». « ¿Dónde?»
Mi padre se rio de mí durante un mes por tener un chip-chirrido en la cabeza. Pero realmente no sé lo que es el dolor. No es que no sienta nada, siento los golpes, las picaduras, los cortes, el frío, las descargas eléctricas, es que mi cuerpo, como dijo el médico, no percibe esas señales como algo negativo o desagradable, son como cualquier roce. Una vez conecté un clavo a un enchufe y me encontré temblando. Me eché a reír. No había nada desagradable, simplemente no podía parar de temblar y no podía quitármelo. Estaba pegado al clavo y al enchufe como un imán. Mi padre entró y me empujó con la bota para soltarme. Se santiguó. Yo seguía riéndome. Me hace mucha gracia cuando veo a la gente llorar o chillar de dolor. A algunos, en el colegio, les pego sólo por eso, para ver cómo reaccionan, a lo mejor así aprendo algo sobre el dolor. Pero también es divertido. De repente me hace gracia ver cómo algunas personas lloran cuando les doy una. Sin maldad. No tengo maldad. Solo que no lo entiendo. Y por eso digo que, con mi padre, le dejo que me pegue todo lo que pueda y quiera. A mí no me hace daño.
Es que, mira, los moretones, la nariz y los labios rotos, las costillas rotas, se quedan y se notan, aunque no los sienta, así que a veces, cuando siento que las marcas serían demasiado visibles, lo detengo.
Hay días buenos con mi padre en el aserradero. A veces, si no está ciego por la mañana, cuando viene trae algo de comer y nos sentamos a comer juntos. A veces es sólo pan con margarina y mortadela, que también vale, pero a veces trae patatas y muslos de pollo que hacemos rápidamente al disco delante del aserradero. Nunca tengo paciencia para freír los muslos, la mayoría de las veces me los como casi crudos. Son los mejores. Una vez traje caballa congelada, no encontró muslos. Eso no me gustó.
Lo que más me gusta es el queso ahumado. Pero el queso ahumado es caro. Lo comí por primera vez en octavo grado. Acababa de empezar mi pequeño negocio con la cuota de protección en la secundaria. Y con el primer dinero recaudado de los bobos que es lo que hice, fui directamente a la tienda y compré una gran rueda de queso ahumado. Se derretía en la boca. No le di a mi padre. Me lo comí a escondidas. Rebanadas pequeñas, para que durara lo más posible. Lo guardaba debajo de la almohada y cortaba rebanadas por la noche con un cuchillito y me las comía en la oscuridad. No es que tuviera que esforzarme tanto por ocultarlo, mi padre estaba pedo de todos modos, pero era mi secreto y me gustaba la sensación.
Ahora tengo dinero para comprar queso ahumado siempre que quiero, desde que fui al instituto se ha multiplicado el número de pringados que pagan sus cuotas. Los llamo pringados, pero algunos me caen muy bien. Y nunca jamás he faltado a mi palabra. Si alguno de mis contribuyentes tiene algún problema, no importa con quién, le rompo las manos.
Una vez vino uno del noveno grado, de los pueblos, vive en el albergue, son carne de cañón, quejándose de que ya no puede darme el impuesto, que tiene que dárselo al Chino, que es más grande y nos gana a los dos. El Chino es un chapero de 25 años, portero de discoteca en VIVA. Le dije que no le diera nada, que lo recogiera en el instituto, que yo me encargaría.
Cuando el Chino vino a recogerlo, lo tiré por la ventana desde el primer piso. Siento no haber estado en el segundo piso, sólo se rompió una pierna. Pero desde entonces ha aprendido a mantenerse fuera de mi territorio.
Y eso es lo que estoy diciendo, ahora tengo dinero para queso. Ya no como a escondidas, pero no traigo dinero a casa. Papá puede arreglárselas con lo que sacamos del aserradero. De todas formas se bebe el 90%. Cuando cogemos el dinero de los austriacos, las primeras semanas sólo bebe vodka caro y compra copas para todos los pelagatos de la ciudad, porque quién es como él. Luego, hasta el siguiente pago, bebe alcohol etilico, ni lo diluye con agua ni lo filtra. A veces rezo para que se quede ciego, para librarme de él en el aserradero. Me lía más que me ayuda. Pero por otro lado le entiendo. En cierto modo me da pena, pero no sé hasta qué punto es bueno sentir pena por tu padre. No he tenido una comida casera caliente desde que mamá murió. Sabe cocinar, cuando era pequeño recuerdo que hacía sopas y albóndigas y de todo, cocinando codo con codo con mamá. Lo sabe, sólo que ya no le apetecía. Pero todavía puedo apreciar una cosa, desde que mi mamá se fue nunca lo he visto con otra mujer. Y nunca oí que saliera. Y eso de alguna manera me hace sentir que sigue siendo mi padre, aunque la mayor parte del tiempo no lo siento así, más bien como un hombre con el que sigo tropezando en el aserradero.
No sé qué haría sin este aserradero. Llevo casi diez años rompiéndome aquí todos los días. De alguna manera es como mi segunda naturaleza, mi verdadero hogar. De la choza en la que vivimos, difícilmente diría eso. Una cama para apoyar la cabeza cuando estás agotado. Unas paredes húmedas. Un tejado podrido que se cae.
Una cocina mohosa, habitaciones llenas de telarañas, y desde todos los rincones, al parecer, los ojos de mi madre, mirándonos con esa tristeza con la que siempre nos miraba antes de irse. Pero, ¿quién tiene poder para cambiar nada?
Las cosas son como son, y por mucho que nos mire con tristeza desde los pasillos y los armarios, donde algunas cosas están tal y como estaban cuando ella estaba, intactas, ella ya no está con nosotros. No nos ha dejado a nadie. Así que no me gusta irme a casa si no estoy hecho polvo y sé que en cuanto llego a casa, pongo la cabeza en la almohada y el perro me despierta por la mañana. Por eso a veces me quedo en el aserradero hasta la una, las dos de la mañana. Hasta que me siento como dormido con la madera en la mano.
Mi padre dice que el aserradero me hizo tan grande, y la madera. Tal vez. No lo sé. Creo que mi madre me da fuerza. No recuerdo que tuviera mucha fuerza antes de morir. Pero cuando pienso en ella, siento que estoy lleno de energía y que puedo hacer cualquier cosa. Llevo muchos años trabajando más que mi padre y, viendo esto, es como si cada vez me dejara más a mí, como si en lugar de un hijo tuviera un criado en el aserradero. Mi padre mide un metro ochenta y es flaco como un fideo. Yo tengo diecisiete años, mido dos metros y peso 130 kilos. Pero no se me ve la grasa, el profesor de gimnasia dice que soy un trozo compacto de músculo. No estoy definido, como los de las revistas de culturismo, sólo soy grande y leñoso, como la madera con la que trabajo. Y tal vez así, tal vez el aserradero me hizo así, porque que mi padre no. La profesora de biología dijo una vez que somos lo que comemos, y entonces yo pensé que quizá también somos lo que trabajamos.
Por eso me llama Sansón. Un día estaba en la explotación, arriba, para recoger unos troncos y llevarlos al aserradero para procesarlos, y se retrasaron en cargar mi carro porque faltaba el conductor. Así que empecé a recoger yo los troncos y a meterlos en el carro, uno a uno, ante el asombro de los leñadores. Un grueso tronco de roble, que recogí y metí en el carro, me dijeron que sólo podían moverlo con la grúa.
Dijeron que pesaba más de 200 kilos, pero a mí no me pareció tan pesado. Desde entonces todos me llamaron Sansón, y así me he quedado. No sé exactamente quién era ese Sansón, tengo entendido que era algo grande y fuerte en la Biblia. Nunca leí la Biblia.
No me importa mucho cómo me llamen, mientras me respeten y mantengan la distancia para no pisarme los talones. Sansón quiere decirme, Sansón que sea. Pero no juegues con Sansón.
II
Paraíso
El primer dinero lo gané de las cuotas de protección, pero una vez que le cogí el gusto, no fue suficiente. La mayor parte iba a las máquinas tragaperras del Paraíso. Es un salón de juego con máquinas tragaperras y billares. Me pasaba allí días enteros, sin clase, jugando al rojo y al negro, esperando a que saliera la escalera real. Gané algunas, pero perdí más, pero no podía parar. Soñaba con ganar 10.000 marcos y escaparme a Alemania. No sabía qué iba a hacer allí, tampoco sabía mucho alemán, aunque sabía algo de țipțerească*, pero eso era un problema para el futuro. El problema del presente era conseguir la escalera real y reunir esos marcos.
Cuando se me acababa el dinero, iba a las mesas de billar y cosechaba dinero. Siempre salía con escándalo, apostaban y la mayoría de las veces preferían romperse la cabeza antes que pagar. En cambio, el que me pagaba sabía que tenía las espaldas aseguradas. Repartía collejas en Paradise hasta que me aburrí. No era por pegar, aún no había encontrado a mi igual.
Para cuando yo llegaba, se estaba vaciando. El jefe de allí me ha cogido manía. Le estaba estropeando el negocio. Así que para volver la situación a su favor, me ofreció contratarme como guardaespaldas. No para favorecer a uno u otro, sino para asegurarse de que si querían pelearse, yo los sacaría, para que no destrocen sus muebles. Dicho y hecho. El pago era bueno. Además podía quedarme en las tragaperras todo el tiempo que quisiera. Así fue como empecé a perder mis noches en Paradise y a pasarme cada vez menos por el aserradero.
Una vez que empezó a confiar en mí, el jefe empezó a encargarme otras tareas. Como llevar sobres de dinero a varios. Así conocí al alcalde, al jefe de policía, al director de protección al consumidor o a la directora de hacienda.
No era fácil llevar un pub donde siempre hay escándalos y que la gente te deje en paz.
Un día cogí cincuenta marcos de uno de estos sobres. Los guardé, por si pasaba algo diría que cayeron del sobre a mi mochila y allí los encontré. Pero nadie parecía haberse dado cuenta de nada, así que repetí la operación con los siguientes. Ya me estaba acercando al primer millar de los 10.000, pero iba demasiado despacio, así que me volví avaricioso y cogí 100. Eso no pasó desapercibido. El jefe me llamó para decirme que la jefa de hacienda había llamado para quejarse del dinero. No tuve ocasión de decir gran cosa. Me amenazó con llamar al jefe de policía, ponerme a la policía encima y meterme en la cárcel. Tenía que llevarle 2.000 marcos antes de que acabara la semana, le daba igual de dónde. Le dije que no había robado tanto, que no podía permitírmelo, sonrió y dijo que el resto eran intereses.
Me daba un poco de miedo ir a la cárcel. No podía pedirle nada a mi padre. Probablemente ya se había bebido lo que tenía, y además yo no había ido al aserradero últimamente. Era jueves. Volví a casa y, en un gesto desesperado, saqué toda la ropa de mi madre de los armarios para venderla en el mercadillo el viernes. Aún no tenía suficiente dinero, pero me fui hacia Paradise pensando que le daría lo que tenía como una especie de adelanto, para que me dejara en paz. Pero por el camino pensé: « ¿Qué demonios estoy haciendo?». Había vendido la ropa de mi madre para pagar a un jefe asqueroso. Abrió y cerró la puerta tras de sí.
Le golpeé con un taco de billar hasta que le salió sangre de la boca. Le dije que si iba a la policía, yo iría al condado y les contaría todo lo que sé sobre cómo está repartiendo dinero a los funcionarios para pasar por alto su bar de mierda. Y, si eso no lo convencía, antes de ir a la cárcel o cuando saliera, lo mataría yo mismo, así que mejor que se fuera de la ciudad.
En unas semanas, me saludaba respetuosamente por la calle. Fue entonces cuando me libré de la enfermedad de las tragaperras. En ningún otro lugar las hay y nunca pasé por el Paraíso. No es que tuviera miedo de nada, pero me daba asco.
Antes de morir, mi madre me compró ropa. Justo el día antes de irse a Cluj.
Me cogió y me paseó por todas las tiendas y volvimos con dos bolsas de ropa. « He comprado para que tengas», dijo. Como si supiera que iba a morir. Algunas no me gustaban, yo decía «sí, son buenas», sólo para librarme de recorrer las tiendas y probármelas. Ese día me enfadé con ella, no lo entendía. Me dijo: «Ponlas en el armario». Tiré las bolsas en medio de la habitación, no me importaban. Por la noche, me dio un baño en el dosel con agua calentada en una tetera. Fue el baño más largo de mi vida. Yo le decía que se diera prisa, que tenía frío, y ella prolongaba cada gesto, frotando suavemente cada parte de mi piel. Ahora creo que sólo quería recordar cada centímetro de mí. Aquella noche, como nunca antes, durmió conmigo en la cama, me abrazó. Mi cama era pequeña y apenas cabíamos los dos. Pateé mis piernas todo lo que pude esperando que se enfadara y se fuera. Pero no lo hizo.
Llevé la ropa que compré ese día durante unos dos años. Sólo eso, cambio tras cambio. En dos años había crecido mucho y ya me quedaba pequeña y me veía raro con ella, pero era la ropa que había comprado mi madre. Ahora me gustaba.
Y pensar que pude vender toda su ropa. ¿Para qué? Ella se fue, pero vendí sus huellas. A veces, cuando papá estaba borracho y me gritaba por todo, me escondía en su armario. Ahí me sentía protegido, la sentía a mi lado. En los primeros años después de su muerte, su olor perduraba con fuerza en la ropa. A veces me ponía su ropa hasta que mi padre me pillaba. Mientras tanto, el olor se había desvanecido, la naftalina olía mucho más fuerte, pero estaba ahí. La sentía.
Una noche, en la discoteca, el dueño del Paradise se levantó de su mesa y trajo a la mía una botella de vino caro. Le di las gracias, civilizado, me preguntó si no quería volver a ser portero de discoteca en Paradise, porque las cosas se habían vuelto locas después de mi marcha. Quería darme el doble de lo que me dio la primera vez. Le dije que me besara el culo.
COSMIN PERȚA
(fragmento de la novela, Ca să nu se aleagă praful de toate/ Para que no se vaya todo a la mierda, Editorial Polirom, Bucarest, 2022)
_________
* El dialecto țipțer (Šipčer) es un dialecto del idioma alemán que se desarrolló en la región histórica de Spiš (Zips) en lo que hoy es el noreste de Eslovaquia.
Traducido por Felix Nicolau y Dragoș Cosmin Popa
Texto original
COSMIN PERȚA. CA SĂ NU SE ALEAGĂ PRAFUL DE TOATE (FRAGMENT)
I. Gaterul
Ați văzut vreodată un câine care se sinucide? Eu am văzut. Eram mic, o conduceam pe mama la gară, mergea la tratament, la Cluj. Când s-a auzit sirena locomotivei a ieșit din spatele gării, s-a dus și s-a pus fix pe linie. Era bătrân, lihnit și bolnav. Își târa un picior după el și i se vedeau coastele. Oamenii au început să strige la el și să arunce cu pietre, ca să se dea de pe linie, dar nu s-a mișcat. Când l-a tăiat locomotiva în două tata mi-a pus mâna la ochi. Am auzit doar un scâncet. Nici n-a urlat. Doar a scâncit ușor. Apoi m-a luat repede de acolo și n-am apucat nici să o iau pe mama în brațe. Mama s-a întors de la Cluj într-un sac, n-am avut bani să cumpărăm un sicriu. I l-a făcut tata, la gater. Îi dădeam scândură la mână și el bătea cuie. Am îngropat-o în curte, în deal, la o sută de metri de casă. Și în tot timpul ăsta mă simțeam vinovat, că nu mă gândeam la mama, încă nu puteam să-nțeleg c-a murit, mă gândeam la câinele ăla și cum a fost tăiat ca un parizer, iar el doar a scâncit. Tata a plâns mult, dar eu parcă eram amorțit, parcă nu puteam să simt nimic, așa cum nu puteam să simt durere fizică și încă nici nu știam. Apoi s-a întâmplat ceva invers, cu timpul, eu am început să mă dezmorțesc și să simt tot mai mult lipsa mamei, iar tata a început să împietrească. În vreo doi ani el era cel care nu mai simțea nimic. Era anesteziat pe dinăuntru. Și nu doar de alcool.
Spuneți-mi Samson. Așa îmi spune toată lumea, deși nu e numele meu. Lucrez la gater și aici mă simt bine. E aer curat și nu mă freacă nimeni la cap. Îmi văd de gândurile mele. Aș sta mereu la gater dacă aș putea. Îmi place mult mai mult decât la școală. Aici sunt doar cu tata și de cele mai multe ori el bea spirt și adoarme și rămân singur. Atunci e cel mai bine, chiar dacă trebuie să muncesc pentru doi. Suntem numai noi la gater, e gaterul nostru, din asta trăim.
La școală trebuie să fiu atent ca să pot învăța și nu-mi iese. Nu pot sta într-un loc și nu înțeleg mare lucru. Ce-mi trebuie mie școală, când am gater? Problema e că, deși nimeni nu îndrăznește să-mi spună în față, știu că ceilalți mă cred prost. De asta nu-mi place la școală. Am fost mereu mai încet, dar nu sunt prost. Și pentru că știu că ei cred asta îmi vine să le rup capul. Uneori chiar o fac.
Acum sunt exmatriculat temporar, a nu știu câta oară, l-am bătut pe proful de chimie, mi-a spus la oră, în fața tuturor, că sunt imbecil. Am intrat peste el la toaletă și i-am dat un capac. N-o să mă dea afară de tot. N-am eu norocul ăsta. Au nevoie de mine să le aduc medalii cu echipa de volei și la atletism. Și apoi știu că dacă mi-ar face rușinea asta i-aș vâna pe rând, pe toți, ca pe iepuri, le-aș da să ajungă să mănânce cu paiul. Nimeni nu mă face pe mine de râs.
Proful de sport mă tot bate la cap cu Facultatea de Educație Fizică, zice că am viitor mare. Când mă gândesc la viitor mi se pune așa, o ceață, pe ochi. Atunci vin la gater. Ridicând trunchiuri și bușteni, făcând cherestea, totul e bine. Simt o căldură care trece dinspre piele și mușchi înspre interior. Nu știu cum să explic. Niciodată nu am fost prea bun la asta, cu vorbele, dar mă calmează. Asta e ce știu cel mai bine să fac, să tai, să car, să trag, să ridic, să iau coaja de pe copac și să fac la circular cherestea. Cea mai curată cherestea din oraș. Apoi o încarc în căruță și le-o vând la austrieci. Pe ei nu îi interesează de unde e lemnul. Nici eu nu știu exact al cui e lemnul, pădurile astea sunt toate ale noastre, ale tuturor. Din asta trăim.
Când se trezește tata din spirt e pus pe harță. Îl înțeleg, și eu sunt pus pe scandal de multe ori și nici nu beau spirt. Uneori ia un leț și mă altoiește cu el ca să îi treacă năduful. La început îl alerg un pic, mă prefac că mă tem și fug de el, îi face bine, scoate alcoolul.
Când îl văd că obosește mă dau prins și îl las să dea. Cât vrea el. Până îi trece. Știu și eu și știe și el că nu simt nimic. Pe la 9 ani, tot aici, la gater, finisam o bucată de cherestea și nu știu cum nu am fost atent și mi-a intrat lama circularului în antebraț. S-a dus până la os, puteam să-mi pierd mâna. Dar n-am simțit nimic, m-am prins doar când m-a împroșcat tot sângele ăla în față. La spital, când m-a dus tata să mă coasă, doctorul m-a întrebat cum de n-am simțit nimic. N-am știut ce să-i zic. Nu știam ce-i durerea. Mi-a făcut niște teste, era curios, și cică aveam cip, așa mi-a zis că am cip, apoi mi-a explicat că înseamnă insensibilitate congenitală la durere. Așa se explica de ce când eram mic și ieșeam la joacă nu știam niciodată când m-am lovit. Mai dădeam cu genunchii de-o piatră, mai agățam un cui, îmi mai zdreleam pielea de ceva tablă. Îmi spuneau alții: „Vezi că-ți curge sânge“. „Unde?“
A râs tata o lună de mine că am cip-cirip la cap. Dar eu chiar nu știu ce-i durerea. Nu e ca și cum nu aș simți nimic, simt loviturile, înțepăturile, tăieturile, frigul, șocurile electrice, doar că organismul meu, cum zicea doctorul, nu percepe semnalele astea ca pe ceva negativ sau neplăcut, sunt ca o atingere oarecare. Am băgat o dată un cui în priză și m-am pomenit tremurând. Am început să râd. Nu era nimic neplăcut, doar că nu puteam opri zgâlțâitul și nici să mă desprind. Eram lipit de cui și de priză ca de un magnet. A intrat tata și m-a împins cu cizma să mă desprind. Și-a făcut cruce. Eu râdeam în continuare. Mi se pare foarte amuzant când văd oamenii plângând sau chircindu-se de durere. Pe unii, la școală, îi lovesc doar de asta, să văd cum reacționează, poate așa învăț ceva despre durere. Dar e și amuzant. Mă ia dintr-o dată râsul când văd cum unora le pușcă lacrimile când le scap câte una. Fără răutate. N-am răutate. Doar că nu pricep. Și de asta zic, cu tata, îl las să dea cât poate și vrea. Pe mine nu mă doare.
Numai că, na, vânătăile, nasul și buzele sparte, coastele rupte, alea rămân și se văd, chiar dacă nu le simt, așa că uneori, când simt că urmele ar fi prea vizibile, îl mai opresc.
Sunt și zile bune cu tata la gater. Uneori, dacă nu e abțiguit de dimineață, când vine și el aduce ceva de mâncare și stăm și mâncăm împreună. Câteodată îi numai pâine cu margarină și parizer, bună și aia, dar uneori vine cu cartofi și pulpe de pui pe care le facem repede pe disc în fața gaterului. Niciodată n-am răbdare să se prăjească pulpele, de cele mai multe ori le mănânc aproape crude. Alea sunt cele mai bune. Odată o adus macrou congelat, că nu o găsit pulpe. Ăla nu mi-o plăcut.
Cel mai mult îmi place cașcavalul. Dar cașcavalul e scump. Prima dată am mâncat în clasa a opta. Tocmai începusem micul meu biznis cu taxa de protecție în școala generală. Și cu primii bani strânși de la fraieri asta am făcut, am mers direct la alimentară și am cumpărat o roată mare de cașcaval. Se topea în gură. Lui tata nu i-am dat. Am mâncat-o pe ascuns. Feliuțe mici, să țină cât mai mult. O țineam sub pernă și tăiam noaptea cu un cuțitaș feliuțe pe care le mâncam pe întuneric. Nu că trebuia să fac așa mare efort să mă ascund, tata era oricum muci, dar era secretul meu și îmi plăcea sentimentul.
Acum am bani să îmi cumpăr cașcaval când vreau eu, de când am ajuns la liceu s-au înmulțit fraierii care cotizează. Eu le zic fraieri, dar unii îmi sunt chiar dragi. Și niciodată, dar niciodată nu m-am dat înapoi de la cuvântul dat. Dacă vreunul dintre cei care mi-au dat taxa are probleme, indiferent cu cine, îi rup mâinile.
Odată a venit la mine unul de-a noua, de pe sate, stă la cămin, ăștia sunt carne de tun, plângând că nu îmi mai poate da taxa, că trebuie să-i dea lui Chinezu, că ăla e mai mare și ne bate pe amândoi. Chinezu e un hăndrălău de vreo 25 de ani, bodyguard la discotecă, la VIVA. I-am zis să nu-i dea nimic, să-l lase să vină după el la liceu, că mă ocup eu.
Când a venit Chinezu să colecteze l-am aruncat pe geam de la etajul întâi. Îmi pare rău că nu eram la doi, așa și-a rupt doar un picior. Dar de atunci s-a învățat să nu se mai bage pe teritoriul meu.
Și asta ziceam, acum am bani de cașcaval. Nu mai mănânc pe ascuns, dar nici nu aduc bani în casă. Tata să se descurce cu cât facem din gater. Oricum, 90% îi bea. Când luăm banii de la austrieci, primele săptămâni bea numai vodcă scumpă și face cinste la toți frânarii din oraș, că deh, cine-i ca el. Apoi, până la următoarea plată bagă spirt, nici nu-l mai îndoaie cu apă, nici nu-l filtrează. Uneori mă rog să orbească, să scap de el pe la gater. Mai mult mă încurcă. Dar pe de altă parte îl și înțeleg. Mi-e milă de el într-un fel, dar nu știu cât îi de bine să-ți fie milă de taică-tu. De când o murit mama n-am mâncat o masă caldă făcută acasă. Știe să gătească, când eram mic țin minte că făcea ciorbe și ciulamale și tot felul, gătea cot la cot cu mama. Știe, numai că n-o mai avut chef. Dar ceva tot pot să apreciez, că de când s-o dus mama nu l-am văzut niciodată cu altă femeie. Și nici nu am auzit să fi umblat. Și asta parcă mă face cumva să simt că îi în continuare tata, deși de cele mai multe ori nu simt așa, mai mult un om de care mă tot împiedic la gater.
Nu știu ce m-aș face fără gaterul ăsta. Sunt aproape zece ani de când trag aici zi de zi. E cumva a doua mea natură, adevăratul acasă. Că de cocioaba în care trăim n-aș prea putea spune asta. Un pat în care să pui capul când nu mai poți de oboseală. Niște pereți scorojiți de igrasie. Un acoperiș putred care cade pe noi.
O bucătărie cu mucegai, camere cu pânze de păianjen și din fiecare colț parcă, ochii lu’ mama, care ne privesc dojenitor, cu tristețea aia cu care se uita mereu la noi înainte să plece. Dar cine să aibă putere să schimbe ceva?
Lucrurile sunt așa cum sunt și cu oricâtă dojană s-ar uita ea la noi de prin podișoare și dulapuri, unde unele lucruri au rămas exact așa cum erau când era ea, neatinse, ea nu mai e cu noi. Ne-a lăsat nimănui. Așa că nu-mi place să merg acasă decât când sunt rupt și știu că de cum am ajuns, pun capul pe pernă și mă trezește câinele dimineață. De asta stau uneori la gater și până la unu, două noaptea. Până simt că adorm cu lemnul în mână.
Tata zice că gaterul m-o făcut așa mare, și munca cu lemnul. Posibil. Nu știu ce să zic. Eu cred că mama îmi dă putere. Nu țin minte să fi avut cine știe ce forță înainte să moară. Dar când mă gândesc la ea simt că mă umple un fel de energie și parcă pot face orice. Sunt deja mulți ani de când lucrez mai abitir decât tata și, văzând asta, parcă a lăsat tot mai mult pe mine, de zici că are slugă la gater și nu fecior. Tata are un metru optzeci și e slab ca un țâr. Eu am 17 ani, doi metri și 130 de kilograme. Dar nu vezi grăsime pe mine, proful de sport zice că sunt o bucată compactă de mușchi. Nu-s definit, cum sunt ăia de prin revistele de culturism, sunt doar mare și lemnos, ca lemnul pe care îl lucrez. Și poate că da, poate că gaterul m-a făcut așa, că tata sigur nu. Zicea profa de biologie odată că suntem ceea ce mâncăm, și atunci m-am gândit eu că poate suntem și ceea ce lucrăm.
De asta mi se zice Samson. Eram o dată la exploatare, sus, să iau niște bușteni să îi aduc la gater la prelucrat și întârziau să îmi încarce căruța, că lipsea șoferul de pe utilaj. Așa că am început să iau eu buștenii și să îi duc în căruță, unul câte unul, de au rămas butinarii cu gura căscată. Un trunchi gros-gros de stejar, pe care l-am luat în cârcă și l-am pus în căruță, mi-au spus că l-au putut muta doar cu TAF-ul.
Cică avea peste 200 de kilograme, dar mie nu mi s-a părut așa greu. De atunci mi-au spus toți Samson și așa mi-a rămas. Nu știu exact cine a fost Samson ăsta, am înțeles că era ceva mare și tare prin Biblie. Eu n-am citit Biblia.
Nu mă interesează prea tare cum îmi zic, atâta vreme cât mă respectă și stau la distanță, să nu mă calce pe coadă. Samson vor să-mi zică, Samson să fie. Dar nu vă jucați cu Samson.
II. Paradis
Primii bani i-am făcut din taxele de protecție, dar după ce am început să prind gustul nu au mai fost de ajuns. Cei mai mulți îi spărgeam la aparate, în Paradis. O crâșmă cu aparate și biliard unde se strângeau toți ciumeții din oraș și de pe sate, și eu printre ei. Stăteam zile întregi, fugind de la ore, dând roșu și negru și așteptând să intre chinta royală. Mai și câștigam, dar mai mult pierdeam, cu toate astea nu mă puteam opri. Visam să câștig 10.000 de mărci și să fug în Germania. Nu știam ce o să fac acolo, nici germană nu prea știam, deși o mai rupeam pe țipțerească, dar asta era o problemă a viitorului. Problema prezentului era să vină chinta royală și să adun mărcile alea.
Când rămâneam fără bani mergeam la mesele de biliard și făceam chetă. Mereu ieșea cu scandal, jucau pe pariu și de cele mai multe ori preferau să își spargă capetele decât să plătească. În schimb, cine cotiza la mine știa că are spatele asigurat. Am împărțit la palme în Paradis de m-am plictisit. Nu era cazul de bătaie, încă nu-mi găsisem egal.
Când apăream eu, începea să se cam golească. Patronul de acolo m-a luat la ochi. Îi stricam apele. Și atunci, ca să întoarcă situația în favoarea lui, mi-a propus să mă angajeze bodyguard. Să nu îi mai favorizez pe unii sau alții, ci să mă asigur doar că, dacă vor să se bată, să îi scot afară, să nu-i distrugă mobilierul. Zis și făcut. Banii erau buni. În plus puteam să stau pe aparate cât voiam. Așa am început să pierd nopțile în Paradis și să trec tot mai rar pe la gater.
După ce a căpătat încredere în mine, patronul a început să îmi dea și alte misiuni. Cum ar fi să duc plicuri cu bani la diverși. Așa i-am cunoscut pe primar, pe șeful poliției, pe directorul de la protecția consumatorului sau pe directoarea de la fisc.
Nu era treabă ușoară să ai un bar în care sunt mereu scandaluri și să te lase lumea în pace.
Dintr-unul dintre plicurile astea am luat într-o zi cincizeci de mărci. Le-am ținut, în caz de ceva să zic că mi-au căzut din plic în ghiozdan și le-am găsit acolo. Dar părea să nu fi observat nimeni nimic, așa că am repetat figura și cu următoarele. Deja mă apropiam de prima mie din cei 10.000, dar mergea prea încet, așa că m-am lăcomit și am luat 100. Asta n-a mai trecut neobservat. Patronul m-a chemat să îmi spună că l-a sunat șefa de la fisc să i se plângă de bani. N-am apucat să spun mare lucru. M-a amenințat că îl sună pe șeful poliției și pune poliția pe mine și mă bagă la închisoare. Trebuia să îi aduc 2.000 de mărci până la sfârșitul săptămânii, nu îl interesa de unde. I-am spus că eu nu furasem atât, nu aveam de unde, a rânjit și mi-a zis că restu-i dobândă.
M-a cam speriat faza cu închisoarea. Lui tata nu aveam ce să îi cer. Cel mai probabil băuse deja ce avea și apoi nici pe la gater nu mai fusesem în ultimul timp. Era joi. M-am dus acasă și, într-un gest disperat, am luat toate hainele mamei din dulapuri și vineri le-am vândut în talcioc. Tot nu aveam destui bani, dar m-am dus înspre Paradis gândindu-mă să îi dau cât aveam ca un soi de avans, să mă lase în pace. Pe drum însă m-am gândit „ce dracu’ fac“. Vândusem hainele mamei ca să plătesc un patron împuțit. Mi-a deschis și a închis ușa după el.
L-am bătut cu un tac de biliard până i-a ieșit sângele pe gură. I-am spus că dacă se duce la poliție, mă duc la județeană și zic tot ce știu despre cum dă el bani legii ca să treacă cu vederea barul lui de căcat. Și, dacă asta nu îl convinge, fie înainte să intru la închisoare, fie când ies, îl omor cu mâna mea, să facă bine să se mute din oraș.
Peste câteva săptămâni mă saluta cu respect pe stradă. Cu ocazia asta am scăpat și de boala aparatelor. În alt loc nu erau și n-am mai trecut prin Paradis. Nu că mi-era teamă de ceva, dar mi-era scârbă.
Înainte să moară, mama mi-a cumpărat haine. Chiar cu o zi înainte să plece la Cluj.
M-a luat și m-a plimbat prin toate magazinele și ne-am întors cu două plase de haine. „Ți-am luat să ai“, mi-a zis. De parcă știa că urma să moară. Unele nu-mi plăceau, am zis „da, îs bune“, numai ca să scap de umblat prin buticuri și de probat. Mă enervasem pe ea în ziua aia, nu înțelegeam. Mi-a zis „pune-ți-le în dulap“. Am aruncat pungile în mijlocul camerei, nu-mi păsa de ele. Seara mi-a făcut baie în copaie, cu apă încălzită la ibric. A fost cea mai lungă baie din viața mea. Îi ziceam să se grăbească, îmi era frig, și ea tot lungea fiecare gest, frecându-mi cu grijă fiecare bucățică de piele. Acum cred că de fapt voia doar să își amintească fiecare centimetru din corpul meu. Noaptea aia, ca niciodată, a dormit cu mine în pat, m-a ținut în brațe. Patul meu era mic și de abia aveam loc amândoi. Am dat din picioare cât am putut sperând să se enerveze și să plece. Dar nu a plecat.
Am purtat hainele cumpărate în ziua aia vreo doi ani. Numai pe alea, schimb după schimb. În doi ani am crescut mult și deja îmi erau mici și arătam caraghios în ele, dar erau hainele luate de mama. Acum îmi plăceau.
Și când mă gândesc că am fost în stare să vând toate hainele ei. Pentru ce? Ea nu mai e, dar i-am vândut urmele. Uneori, când tata era beat și se răstea la mine din orice, mă ascundeam în dulapul ei cu haine. Acolo mă simțeam protejat, o simțeam lângă mine. În primii ani după ce a murit, mirosul ei rămăsese puternic în haine. Uneori mă îmbrăcam cu ele, până m-a prins tata. Între timp, parfumul se estompase, naftalina mirosea mult mai tare, dar era acolo. O simțeam.
Într-o seară, la discotecă, patronul de la Paradis s-a ridicat de la masa lui și a adus o sticlă de vin scump la masa mea. I-am zis mersi, civilizat, m-a întrebat dacă nu vreau să fiu iar bodyguard în Paradis, că după ce am plecat o luaseră lucrurile razna. Voia să îmi dea dublu față de prima dată. I-am zis să mă pupe în cur.
COSMIN PERȚA
(fragment din romanul Ca să nu se aleagă praful de toate, Editura Polirom, București, 2022)
Cosmin Perța nació en Vișeu de Sus, Maramureș, Rumanía, en 1982. Doctor en Literatura por la Universidad de Bucarest. Poeta, escritor en prosa, ensayista, artista multimedia y editor. Entre sus libros de poesía se encuentran poemarios como Zorovavel (Grita, 2002), Centinela de arcilla (Vinea, 2006), Canto para Maria (Vinea, 2007), El viejo, una divina comedia (Charmides, 2009), Sin título (Paralela 45, 2011).
Su obra narrativa incluye, entre otros títulos, las novelas Teofil y el perro de madera (Herg benet, 2012), Sucesos al margen del mundo (Cartea românească, 2007), y Para que no se vaya todo a la mierda (Poliron, 2022); también es autor de Dos relatos (Tracus Arte, 2010).
Más información en: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cosmin_Per%C8%9Ba
Felix Nicolau, escritor y filólogo rumano; actualmente es profesor en la Universidad de Granada (España). Catedrático de la Universidad Técnica de la Construcción de Bucarest, Departamento de Lenguas Extranjeras y Comunicación.
Ha publicado varios libros de poesía y dos novelas: Kamceatka. Time is Honey, Pe mâna femeilor, Tandru şi rece, Bach, manele şi Kostel, Cucerirea râsului, Salonul de invenţii.
Es miembro de la Unión de Escritores Rumanos y colabora con la crítica e historia literaria en numerosas revistas literarias.
Doctor en Estudios Literarios por la Universidad de Bucarest con una tesis sobre el romanticismo en la creación de Mihai Eminescu. Entre sus libros en dicha materia destacan Istoria nucleară a culturii. Cuante hermeneutice; Ingen fara på taket/ Totul e sub control. Lär dig rumänska/ Învaţã limba românã; You Are not Alone. Culture and Civilization, Morpheus: from Text to Images. Intersemiotic Translation; Comunicare şi creativitate. Interpretarea textului contemporan; Take the Floor. Professional Communication Theoretically Contextualized; Cultural Communication: Approaches to Modernity and Postmodernity; Estetica inumană. De la postmodernism la Facebook; Codul lui Eminescu; Anticanonice; Homo imprudens.
Dragoş Cosmin Popa (Iasi, Rumanía, 1975). Desde 2002 vive en Madrid. Ha publicado poemas en las revistas Luceafărul de dimineață nr.4/2017, Mișcarea literară, Kryton, Caiete Silvane, Littera Nova, Arca, Hyperion (2018-2024); además de poemas y artículos en revistas culturales en España (Proverso - 2018, Bitacora cultural - 2017,2021, Este de Madrid - 2014,2015). En 2013 ganó el primer premio en el Certamen Internacional de Poesía POETIC PERFORMANCE, Madrid.
Presente en varias antologías en español: II Encuentro Internacional de Poesía de Úbeda - Jaén (Editorial El Taller del Poeta) 2015, Necesaria Palabra (Editorial Unaria) 2015, Antología Grito de Mujer-Flores del Desierto (Editorial Unaria) 2016, III Encuentro Internacional de Poesía de Úbeda - Jaén (Editorial El Taller del Poeta) 2016. En rumano, la antología poética del Círculo Literario de Cluj, Círculo de Poetas (volumen 2, EdituraColorama, Cluj-Napoca, 2017).
Es uno de los coordinadores de la antología de poetas rumanos en España: Între inimă și țara promisă. (Entre el corazón y la tierra prometida), Editorial Neuma, 2022.
Ha participado y coordinado diversos eventos literarios en Madrid.
Desde 2014 es miembro fundador de A.S.A.R.S. (Asociación de Escritores y Artistas Rumanos en España) y desde 2017 vicepresidente de A.S.A.R.S. También pertenece al Círculo Literario de Cluj desde 2017.
No hay comentarios:
Publicar un comentario