INFANCIA, TU NOMBRE ES ROJO
por Luminița VOINA-RĂUȚ
Traducción de Alina Daniela Popescu Bunda
Para Alexandra e Iulia, con cariño
.jpg)
1. Rojo descubre que se convertirá en un regalo y abandonará Laponia…
Me llamo ROJO. ¿Quién soy? En primer lugar, un muñeco blandito y larguirucho, con un gorro rojo que me cubre el cabello negro azabache, ligeramente rizado. Mi atuendo completo, compuesto por pantalón y chaleco, también es rojo, de ahí mi nombre. ¿Quién me lo puso? Bueno, esa es otra historia; pero esperad, niños, tened un poco de paciencia y lo averiguaréis. Comencemos por el principio de los principios, el día que me comunicaron que iba a abandonar la lejana Laponia…
Sí, lo habéis adivinado: allí nací, en una casita mágica. Un reno gigante nos protegía de intrusos y peligros, porque vivíamos allí muchos muñecos, algunos larguiruchos y blandos como yo, aunque de colores diferentes. Todo cambió cuando Papá Noel vino a visitarnos unos días antes de Navidad y anunció:
―Mis queridos muñecos, este año llevaré a cuatro de vosotros en el trineo: ¡a Rojo, a Azul, a Amarillo y a Verde! Tú, Rojo, serás el primero en partir. ¡No pongas esa cara de sorpresa! ¿Qué? ¿Por qué te asombras? Sé que llevas mucho tiempo soñando con encontrar un niño que te quiera, que te lleve a descubrir el mundo, que te mime, que te lave, y especialmente que duerma contigo cada noche. Por fin dejarás de pasar frío y te alejarás de esta lejana Laponia. Ha llegado tu momento, Rojo. ¡Prepárate! En dos días, engancharé los renos y saldremos en el trineo. Durante el trayecto, si nos entra sueño, nos acurrucaremos en las nubes, y al día siguiente continuaremos nuestro viaje. ¿A dónde? Ten paciencia, Rojo… pronto lo sabrás.
Por consiguiente, no me quedó más remedio que esperar. Pasé las noches con los ojos abiertos, alejando el sueño. Estaba feliz, sí, pero también tenía mil pensamientos dando vueltas en mi cabeza. En solo dos días partiría: primero yo, y luego, Azul, Amarillo y Verde y, quién sabe, tal vez otros peluches también… Todo cuanto habíamos vivido juntos quedaría atrás: las noches de cuento, las ventiscas golpeando las ventanas, las auroras boreales pintando el cielo, los renos jugueteando en el patio, los regalos de Papá Noel… Absolutamente todo se convertiría en pasado. En recuerdos. Pero es ley de vida: ahora era nuestro turno de convertirnos en REGALOS.
Yo, Rojo, seré el regalo de Navidad de un niño especial, un niño con el que compartiré cada noche, cada sueño. Papá Noel, como siempre, sabe lo que hace. No sé cómo lo logra, pero siempre tiene la razón, y por eso confío en que todo saldrá bien. Sueño con ello, sueño sin dejar de soñar, incluso con los ojos abiertos.
Me iré, pues. Adiós, Laponia…
*
2. La casita blanca donde se detienen los renos cansados
Y así comenzó nuestro viaje. Sin embargo, pronto surgieron contratiempos: un reno joven se torció una pata y otro perdió sus cascabeles. Papá Noel no tuvo más remedio que mirar hacia abajo, buscando una solución. ¿Y qué creéis que vio? Una casita blanca, blanca como la nieve. En realidad, no era una simple casita; era una casa grande, con ventanas amplias y acogedoras. En verano, solía estar cubierta por una parra verde, pero ahora, en pleno invierno, estaba envuelta en un manto de nieve suave. Y entonces, de repente, se escuchó un grito…
Era yo quien gritaba. Como Papá Noel, también había visto la casita blanca y no podía apartar los ojos de ella. ¡Quiero bajar allí!, supliqué con una voz que solo Papá Noel y los renos podían oír. Es Nochebuena, es hora de descansar. Mis palabras parecían resonar en sus corazones. Los renos, agotados, asentían con las cabezas, pidiendo un alto en el camino. Papá Noel no estaba del todo convencido, pero viendo a sus fieles compañeros tan cansados, tomó una decisión.
―Está bien ―dijo finalmente―, bajaremos por esa chimenea y descansaremos en esta ciudad entre montañas. ¿Preparados, queridos? ¿Soltamos a nuestro Rojo larguirucho por la chimenea? ¿Qué decís?
―Sí, sí ―asintieron los renos, aliviados.
Cerré los ojos. Permanecía inmóvil, con la espalda pegada al grueso muro de la chimenea. No tenía miedo de caer, pero sí de separarme de todo cuanto había conocido y amado hasta entonces. Sentí cómo el hollín tiznaba ligeramente mi ropa, aunque apenas se notaba… Y, sin darme cuenta, aterricé en un árbol de Navidad de color púrpura, decorado con bolas en forma de hadas y princesas, bombones de chocolate y guirnaldas doradas. Aún no había abierto los ojos. Prefería deleitar mis otros sentidos antes de enfrentarme a lo que el destino me tenía preparado.
Husmeé con ansia. Mmm, huele a bizcocho de nueces recién horneado, a manzanas asadas con canela. Mmm, de fondo se oye un hermoso villancico: Tres pastores se encontraron, tres pastores se encontraron, y los tres se aconsejaron… Mmm, qué blanda y suave está la alfombra que estoy pisando… Mmm… venga, los abro ya. ¿Qué veo?
Dios mío, ¡qué maravilla! ¿Estoy en un cuento? Pero ¿por qué estoy solo? Ah, no, no estoy solo. Allí, debajo del árbol, veo más regalos. Claro, yo solo soy uno más. Un rollo de papel de regalo estaba cerca. Venga, rápido, que se oyen voces en el pasillo. Afortunadamente, Papá Noel me había enseñado a envolverme con diligencia cuando el tiempo apremiaba. Con movimientos ágiles, cubrí mis piernas, mis manos, mi cuerpo larguirucho. Ya está, incluso la cabeza quedó perfectamente envuelta.
Soy Rojo. Ahora soy un regalo, completo y listo. Pero… ¿para quién? ¿Quién me encontrará bajo el árbol? ¿De quién seré a partir de ahora?
De pronto, una vocecita mágica interrumpió mis pensamientos:
―¡Papá Noel ya estuvo aquí! ¡Yupi!
Es una niña, pensé. Pero ¿cuántos años tendrá?
―Veamos, ¿qué me habrá dejado? ―dice con curiosidad mi futura amiga, y eso es buena señal.
¿Pero qué pasa? ¿Por qué está abriendo todos los demás regalos y a mí no me ve? ¿Qué está haciendo?
―Mira, queda otro regalo, allí, a la derecha, al lado de la ventana. ¿No lo vas a abrir?
Era una voz de mujer. Imagino que es su madre. Por fin, parece que alguien me ha visto.
Sí, soy yo, quiero gritar, pero contengo mis palabras en el último momento. Papá Noel nos enseñó a ser buenos y pacientes. Espero con el corazón latiendo de prisa mientras la niña comienza a quitarme el envoltorio. Primero asoma mi gorro, después mi cabeza, y, finalmente, mi cuerpo entero, largo y frágil.
―¡Es ROJO! Mamá, ¡él es ROJO! ―grita la niña con una alegría tan pura que llena la habitación.
¿De dónde me conoce esta niña de cabello rizado, ojos como el mar y una sonrisa que podría iluminar el mundo? ¿Y, sobre todo, cómo sabe mi nombre? No tengo tiempo de pensarlo. En un abrir y cerrar de ojos, estoy en sus brazos. Mientras ella me estrecha contra su pecho, una sensación de paz me envuelve. Feliz, cierro los ojos y, sin darme cuenta, me quedo dormido. Dormido por primera vez en el planeta Tierra.
*
3. El jardín parlante que deja sin palabras a ROJO
Es mi primera mañana en esta ciudad resplandeciente. Lo sé por la luz diáfana que acaricia mi coronilla al despertar. A través de la ventana, veo un abeto asimétrico, inmensamente alto, con ramas que se vuelven más finas a medida que suben y un tronco grueso que no se parece en nada a los árboles de mi querida Laponia.
¿Qué es ese sonido? Un pitido de tren al amanecer. Parece que la estación no está lejos. ¡Cómo echo de menos los viajes! Los vuelos, los trineos, los largos trayectos… ¡Cuántos viajes llevo guardados en mi corazón! ¿Dónde estarán ahora nuestros renos?
Intento distraerme curioseando la casa donde he terminado. La niña con la que he dormido me abraza tan fuerte contra su pecho que tengo que estirar el cuello para echar un vistazo. Su sueño profundo me brinda la posibilidad de explorar.
¿Qué es lo que veo? Estamos en una cama cubierta con una frazada roja y dos almohadas mullidas. Más allá de la cama, hay una puerta que da a una terraza, y al otro lado, está… el jardín. El jardín, pero… ¡Dios mío! ¡Qué jardín más bonito! Me levanto con cuidado, pego la nariz a la ventana y abro los ojos como platos. Todo está cubierto de nieve, los árboles, los senderos, la fuente… Incluso las sillas y la mesita de la terraza están envueltos en un manto blanco…
―Rojo, Rojo, ¿llevas mucho tiempo despierto? ¿Qué miras con tanta fascinación? Cuidado que puedes torcerte el cuello de tanto estirarlo. Dime si quieres que vayamos al jardín, te llevo. Pero antes espera un poco, Rojo-Emperador. Sé que bajaste del cielo solamente con esta ropa tan fina; deja que te abrigue un poco. Seguro que encuentro algo en mi baúl de ropa de muñecas: unas botitas, un abriguito, un gorrito… lo que necesites.
―¿Qué buscas en ese baúl, Karina? ―se escucha la voz de la madre.
¡Karina! Qué nombre más bonito. Ahora sé cómo se llama mi nueva amiga.
―Esto es justo lo que estaba buscando, mamá ―responde la niña mientras saca las prendas y las organiza sobre la cama―. Voy a abrigar a Rojo. Hace mucho frío fuera.
Cuando me ha vestido, madre e hija exclaman al unísono:
―¡El abrigo parece hecho a tu medida, chiquillo!
Yo solo sonrío mientras me llevan al jardín…
Bajamos una escalera y, por fin, puedo admirar la casa en silencio. Es grande, con dos plantas, una buhardilla y hasta una bodega. Rodeamos la casa y abrimos la puerta que da al jardín. Afuera, el aire tiene un frescor especial. Mis ojos recorren el paisaje mientras trato de adivinar los árboles por sus cortezas: un peral, un nogal, varios guindos… Sin embargo, las flores permanecen ocultas bajo la gruesa capa de nieve, y no puedo identificarlas.
―¿Karina, qué te trajo Papá Noel? ―escucho de repente una vocecita que suena como un tintineo de cascabeles.
Miro alrededor, pero no veo a nadie. ¿Quién habrá hablado? Entonces noto, junto a la fuente, una diminuta rata que parece anclada en el suelo, inmóvil, quizá de juguete, como yo. ¿Habrá sido ella?
―Karina, ¡vaya muñeco rojo llevas en brazos! ¿Cómo se llama? ―otra voz surge, pero esta vez sé quién habla.
Es un enano verde-amarillo. El único enano entre las figuras del jardín: un caracolillo, una mariquita, una oruga de juguete… Todas esas pequeñas criaturas, con sus manchas de colores, parecen alegrar el paisaje nevado, recordándonos la vida incluso en pleno invierno.
Poco a poco, las preguntas comienzan a surgir de los animalitos-juguetes, cada una más curiosa y divertida que la anterior. “¿Por qué Papá Noel no viene también en verano? Si los niños se portan bien solo en Nochebuena, ¿pueden portarse mal después de las fiestas? Karina, pregúntale a tu amigo si en el país de Papá Noel hay jardines parlantes, como este”.
¡Qué figuras más extrañas conviven en este jardín! Y entonces, algo inesperado ocurre. Karina se sienta al borde de la fuente, lleva las manos a los ojos para protegerse del sol y mira hacia arriba. Su expresión de asombro me contagia, así que hago lo mismo. En lo alto del árbol asimétrico, brilla un pequeño trineo. ¡Mis renos! ¿No se han ido? ¿Papá Noel tampoco? ¿Es posible?
―¡Que te vaya muy bien, Rojo! ¡Disfruta de tus vivencias junto a esta niña delicada, pero tan traviesa al mismo tiempo!
―No entiendo… ¿No os fuisteis anoche? ¿No visitasteis a los demás niños?
―Claro que sí. Llevamos regalos a todo el mundo. Pero al amanecer, antes de retomar el camino de vuelta, siempre echamos un último vistazo para asegurarnos de que todo está en orden. Porque si no…
―Muchísimas gracias, Papá Noel, todo está en orden, puedes irte tranquilo ―responde Karina por mí, mientras me abraza con fuerza. Luego, guiñándome el ojo, me susurra al oído:
―Nunca te aburrirás conmigo, Rojo, te lo prometo… Mira, mañana mismo te llevaré a conocer la ciudad vigilada por el Tâmpa[1]...
―Abrazaos noche tras noche, no os separéis nunca ―dice Papá Noel por última vez, antes de desvanecerse por completo en lo alto del cielo.
*
4. Rojo, descubriendo la Iglesia Negra de la ciudad
―Rojo, hoy te voy a enseñar la ciudad de mi corazón ―me saludó Karina al verme despierto la mañana siguiente.― La Ciudad de la Corona o Kronstadt[2]― continuó explicando. Los sajones la llaman así porque era un importante nudo comercial, creado por ellos mismos, que conectaba varias provincias.
¿Qué pasará en esta ciudad? ¿Por qué me despiertas con tanto entusiasmo?, pensé mientras la observaba con curiosidad. Ella, adivinando mi pensamiento, me aclaró:
―En realidad, es la ciudad de mi abuela, que la adora con todo su corazón. De alguna manera, también es de mi madre, que pasó aquí su infancia. Me han hablado tanto de ella, que yo misma la he adoptado como mía.
Me llené de curiosidad por lo que me esperaba. Aunque ya sabía algunas cosas sobre esta ciudad gracias a Papá Noel. Durante nuestro viaje, me había regalado un mapa diciendo:
―Échale un vistazo, para que veas dónde vas a aterrizar.
Recuerdo que lo estudié con entusiasmo, pero no conseguía descifrarlo. Un pequeño reno, riendo a carcajadas, se giró hacia mí y dijo:
―¡No se lee así, dale la vuelta! Lo que ves son caminos, ríos y montañas. Gíralo, y descubrirás lo que hay en la ciudad coronada.
Le hice caso y me puse a leer los nombres: la Calle de la Cuerda, una de las calles más estrechas de Europa; la Torre Blanca, la Puerta de Ecaterina, la Puerta Schei… ¡Había tanto por explorar! Pero fue un nombre en particular el que llamó mi atención: la Iglesia Negra, que se había quemado en un incendio y que los habitantes, con mucho esfuerzo, lograron rehabilitar. Esta sí quiero verla, pensé en aquel momento.
Karina, como si pudiera leer mi mente, dijo con una sonrisa:
―Hoy iremos a la Iglesia Negra. Pero no te preocupes, también pasaremos por otros lugares mágicos. Estoy segura de que te van a encantar.
Mientras salíamos de la casa, sentí cómo la emoción me recorría de pies a cabeza. ¡Era mi primer paseo por la ciudad coronada, de la mano de mi nueva amiga!
―Rojo, ¿estás listo? Deja de soñar tanto, que nos queda mucho camino hasta el centro ―interrumpió Karina, sacándome de mis pensamientos.
¿Le confesaré que ya conozco la ciudad de su abuela? No, mejor no, no quiero estropearle la alegría de enseñármela. Pero… ¿qué es esto? ¡Una oruga verde! No se parece en nada a los trineos de mi mundo… Me da miedo montar, quiero musitar. Pero Karina me tranquiliza:
―No te asustes, bobo, solo es un trolebús. Cuando subas, mira por la ventana y verás cómo se te pasa el miedo. Llegaremos al centro en un santiamén.
Mi cuello blanco de encaje se ha ensuciado un poco en las esquinas.
―No te pegues a la ventana, que hay nieve medio derretida. Quédate tranquilo en mis brazos ―me dice Karina con ternura.
Y en ese momento la ciudad comenzó a desfilar bajo mi mirada: juguetes, ropa, casitas en miniatura en los escaparates, carteles llenos de colores vivos, y, bajo el manto de nieve, parques, senderos, calles, pero, sobre todo, gente. Todos parecen tener frío, los niños van muy abrigados, mientras los papás les agarran las manos o las bolsas de compras, y los ancianos se apoyan pensativamente en sus bastones… Me da curiosidad: ¿bajaremos y nos mezclaremos con ellos?
―Ya llegamos, Rojo, este el corazón de la ciudad, ¡la Plaza del Consejo!
Consejo, pensé, ¿qué consejo me pedirá Karina? Si es ella quien me ha sacado de casa con estas temperaturas. Pero entonces oí algo, vocecitas de niños, todos bien vestidos, un grupo que canta un villancico.
―Rayo de sol, rayo de sol…
¡Sé quiénes son! Son alumnos de Primaria, salieron a disfrutar de la Navidad, sin importarles el frío. Qué bien cantan, le susurro a Karina. Vamos a seguirlos un rato, a ver hacia dónde van… Y en ese momento la vi. No era completamente negra, sino que sus muros eran de un tono oscuro. Imponente y sobria, con la estatua de Honterus[3] delante… ¡Sí! ¡La Iglesia Negra!
Los niños entran en fila india, listos para ofrecer un concierto de villancicos en la iglesia. Hay mucha gente en la puerta, y qué suerte con la enana, tan delgadita que se cuela sin dificultad. Yo en su pecho, la sigo y… ¡entramos!
El interior es cálido, ¡qué bien se está allí! Alzo la mirada y mis ojos se llenan de maravilla: columnas altísimas, alfombras a los lados, blasones de distintas cofradías, pila bautismal de piedra, inscripciones en idiomas desconocidos y muchos frescos adornando las paredes.
Pero no disponemos de mucho tiempo. De repente se oye un grito: el organista se ha puesto malo. ¡Dios!, ¿qué hacemos? Karina, concentrada una escultura en madera, no se da cuenta de lo que está pasando, y el momento de distracción me es suficiente. Me fijo en la escalera de madera, ¡son muchos los peldaños, y todos en espiral! Pero subo, decidido. Llego arriba, coloco la silla, acaricio las teclas y comienzo a tocar… Un sonido divino se eleva hacia el techo. Abajo, la gente parece olvidarse de respirar, mientras los enormes tubos del órgano emiten sonidos celestiales. Es el órgano grande que, por suerte, yo, Rojo, sé tocar, y así acompaño el primer villancico de los niños.
―Pero, Rojo, ¿sabes tocar? ―leo en los labios asombrados de Karina.― Por favor, enséñame.
Mientras dure la música, nada está perdido. Con este pensamiento, Karina y yo nos perdemos en el mundo o, quizá, nos dejamos llevar…
*
Nota bibliográfica de la traductora del texto al español:
Alina Daniela Popescu Bunda es licenciada en Filología Hispánica y Francesa por la Universidad de Bucarest, doctora en Traducción y Traductología por las Universidades de Valladolid y Alicante, y profesora de Lengua Castellana y Literatura en el IES Ribera de Castilla de Valladolid, su ciudad adoptiva desde 2001. En 2016 publica en castellano Un pie entre dos mundos, obra que marca su encuentro con Joaquín. Además, es traductora de títulos como Hartos de felicidad, de Luminița Voina-Răuț; Las máscaras del miedo, de Camelia Cavadia, y Neverland, de Radu Găvan. El fragmento traducido pertenece a Infancia, tu nombre es ROJO, libro infantil de Luminița Voina-Răuț, escritora y traductora rumana con quien Alina entabla amistad gracias a Joaquín.
* NOTA DE ALINA DANIELA POPESCU BUNDA. A JOAQUÍN, IN MEMORIAM
Querido Joaquín:
Echo de menos aquellos correos en los que me anunciabas la publicación de una nueva traducción o una merecida reseña, o en los que me pedías libros y fotos de nuestra querida Rumanía. Echo de menos tu entusiasmo al hablar de Rebreanu, Eliade, Minulescu o Blecher, tu rigor y tu enfoque meticuloso, tu amor incondicional por la cultura y las letras rumanas. Echo de menos tu amistad y tu apoyo inquebrantable.
Nos queda tu valioso legado en el campo de la traducción literaria y tu recuerdo imborrable como puente entre dos culturas y literaturas hermanas.
Te echo de menos, amigo y maestro Joaquín.
¡Hasta siempre!
...............
V.O. EN RUMANO
COPILĂRIE, NUMELE TĂU E ROȘU
de Luminița VOINA-RĂUȚ
Pentru Alexandra și Iulia, cu dragoste
1. Roșu, aflând că va deveni cadou, părăsind Laponia...
Eu sunt ROȘU. Cum arăt? Sunt un păpușoi moale, în primul rând; lunguieț, cu o scufie roșie, ce-mi acoperă pletele brune, ușor cârlionțate, iar hăinuța toată – pantaloni și vestuță – mi-e roșie, de-acolo și numele care mi-a fost dat. De către cine? Ei, asta e o altă poveste; dar stați, mai aveți puțină răbdare, copii, și o să aflați. Haideți s-o luăm cu începutul începuturilor, când am fost anunțat că voi părăsi îndepărtata Laponie...
Da, ați ghicit: acolo m-am născut, într-o căsuță fermecată; un ren uriaș ne păzea casa de intruși și pericole, noi fiind mulți păpușoi, unii lunguieți și moi, ca mine, dar fiecare, altfel colorat. Iar Moșul, știți voi copii care Moș, a venit cu câteva zile înainte de Crăciun și ne-a anunțat:
- Hei, dragii mei, anul acesta voi lua pe rând, pe sănioară, patru dintre voi: pe Roșu, Albastru, Galben, și Verde! Tu, Roșule, vei pleca primul și nu mai ridica atâta din sprâncene, a mirare! Ce? Te surprinde că pleci, când știu că aștepți de-atât’ amar de vreme să-ți găsești un copil care să te iubească, să te plimbe prin lume, să te alinte, să te spele, dar mai ales SĂ DOARMĂ în fiecare noapte cu tine? Să nu-ți mai fie frig, să scapi în sfârșit de înghețata Laponie?? Gata, Roșule: e rândul tău, pregătește-te! În două zile înham renii cei iuți la săniuță; pe drum, de ni se face somn, ne culcușim pe nori, dar a doua zi pornim neîntârziat la drum! Încotro?? Te văd agitat, dar ai răbdare, Roșule, că vei afla, vei afla...
Așa că nu mi-a mai rămas decât să aștept. Ochii larg deschiși noaptea, alungând somnul; bucuros tare, dar și copleșit de mii de gânduri. În doar două zile urma să plec: mai întâi eu, iar ceva mai târziu Albastru, Galben și Verde și, cine știe, poate și alte animăluțe de pluș... Tot ce trăiserăm împreună: nopți de poveste, viscol la ferestre, aurori boreale, reni jucăuși în curte, cadouri aduse de Moș, toate vor deveni trecut. Amintiri. Dar asta e legea firii: de-acum era rândul nostru să devenim CADOURI.
Eu, Roșu, voi fi cadoul de Crăciun al un copil special, un copil cu care voi împărți mereu patul și somnul. Moșul ăsta știe el ce știe... Nu înțeleg cum face, dar Moșul are întotdeauna dreptate, așa că visez că-mi va fi bine. Visez și iar visez cu ochii deschiși... Voi pleca deci, adio Laponie...
*
2. Casa cea albă, pe care poposesc renii obosiți
Și am pornit la drum. Un renișor și-a scrântit glezna, altuia i-a căzut de pe grumaz buchetul de zurgălăi, așa încât Moșul n-a avut încotro și, ducându-și mâna streașină la ochi, a privit repede în jos și... ce-a văzut? O căsuță albă, albă ca neaua. De fapt era o casă destul de mare, cu ferestre generoase; vara îmbrăcată în viță de vie, dar acum, iarna, acoperită toată de omăt pufos. Și deodată s-a auzit un strigăt...
Eu strigam, Roșu; văzusem și eu, odată cu Moșul, casa cea albă! O priveam și nu-mi venea a crede, acolo vreau să coborâm, ziceam cu glasu-mi auzit doar de Moș și de renișori; haideți, e vremea de popas, doar e ajunul Crăciunului! Așa că n-au avut încotro... Moșul mai stătea puțin în cumpănă, dar privindu-și renii vlăguiți, s-a hotărât: pe hornul ăsta coborâm, în orașul acesta dintre munți facem popasul. Gata sunteți, dragii mei? Îl slobozim pe toboganul hornului pe lunguiețul nostru cel roșcovan, ce ziceți? Mda, mda, glăsuiau renii, bucuroși și ei de puțină odihnă, binevenită altminteri.
Am închis ochii; stăteam lipit cu spatele de zidul cel gros al coșului și mi-era teamă puțin; nu să cad, ci să mă pierd de tot ce-am cunoscut și iubit până acum. Hăinuțele mi s-au înnegrit ușor de funingine, dar era o negreală ca o părere... direct din horn am nimerit într-un brăduț, viu colorat în mov, cu zâne și prințese în chip de globuri, cu mici ciocolățele și beteală aurie. Ochii îi țineam încă închiși, căci voiam mai întâi să-mi delectez celelalte simțuri, înainte de a vedea ce-mi rezerva viitorul.
Și-am adulmecat cu nesaț: mmm, miroase a cozonac cald cu nucă și a mere coapte cu scorțișoară, mmm se aude un colind duios Trei păstori se întâlniră, trei păstori se întâlniră, și ei toți se sfătuiră, mmm ce moale și pufos e covorul pe care încerc să pășesc acum, mmm... dar hai să-i deschid odată. Ochilor, ce vedeți??
Doamne, ce minunăție! Sunt într-un basm oare? Dar de ce-s singur? Aa, ba nu, căci văd jos, lângă brad, mai multe cadouri, deci eu voi fi doar unul dintre ele; un staniol auriu, la îndemână... vai, repede, că se aud glasuri pe hol, noroc că Moșul m-a învățat să mă învelesc iute, când ne grăbim. Mă furișez așadar în staniol: picioare, mâini, trup lunguieț, gata, intră și căpșorul înăuntru, sunt Roșu, ascuns complet în staniol, cadou pentru cine oare? Cine mă va găsi sub brad, al cui voi fi de-acum înainte, al cui??
- A venit Moșul!! Iupii! – aud un glăscior fermecat. E o fetiță, îmi zic, oare cât de mică o fi?
- Ia să văd, oare ce-am primit? – e curioasă foc viitoarea mea prietenă, gândesc, și ăsta e semn bun. Dar ce văd? Desface pe rând toate celelalte cadouri și pe mine nu mă vede? Ce face?
- Uite, mai e un cadou, acolo în dreapta, lângă fereastră, nu te uiți și la el? – e glas de adult, mama copilei, bănuiesc; în sfârșit pare-se că m-au dibuit. Da, eu sunt, eu, îmi vine să strig, dar îmi înghit vorbele în ultima clipă, căci tot Moșul ne-a învățat să fim răbdători și cuminți... Simt cum scap ușor de platoșa învelișului; mai întâi scot la aer scufia, apoi capul, în sfârșit trupu-mi întreg, lung și fragil.
- E ROȘU!! Mamă, el e ROȘU!! – se aude strigătul fericit al copilăriei. De unde mă știe oare fetița asta cârlionțată, cu ochi precum marea și zâmbet fermecător?? Și mai ales de unde îmi știe ea numele??? N-apuc însă să mă dezmeticesc bine, că deja sunt în brațele ei; fericit, mă prind cu mâinile de gâtul copilei și-alunec încet în primul meu somn, pe Pământ.
*
3. Grădina vorbitoare, care-l uimește peste măsură pe ROȘU
E dimineață, prima mea dimineață într-un oraș luminos, pare-se, după lumina diafană care mă mângâie pe creștet la trezire. Pe geam zăresc un brad deloc uniform, grozav de înalt, cu crengi subțiindu-se în vârf, dar gros tare la pântec; nu seamănă nicicum cu brazii noștri din Laponia! Da’ oare ce se-aude? Un șuierat de tren în zori, semn că gara nu e departe: cât dor am de zboruri înalte, de drumuri; câte călătorii am în suflet, oare renii noștri pe unde-or fi ajuns acum?
Hai să privesc însă mai bine casa în care am nimerit: fetița cu care am dormit mă ține așa de strâns la piept, că trebuie să-mi înalț privirea ca să pot zări ceva în jur; dar ia să profit cumva de somnu-i încă adânc și să mă uit. Ce văd? O dormeză, dormim pe o dormeză pe care tronează un pled roșu și două pernuțe moi, la picioare e o ușă ce dă spre terasă, iar dincolo de ea începe... grădina. O grădină, dar Doamne, ce grădină frumoasă! Mă ridic încet, lipesc nasul de geam și fac ochii mari. Ninsă toată, ninși și copacii și aleile pietruite și fântâna... ba chiar și scaunele și măsuța din terasă sunt acoperite de nea...
- Roșule, Roșule, te-ai trezit de mult?? La ce te uiți așa mirat; vezi că-ți strâmbi gâtul dacă-l mai întinzi atâta! Vrei în grădină, spune direct, că mergem! Dar mai stai puțin, Roșule-Împărat, știu că doar în hăinuțele astea te-ai scoborât din ceruri, lasă-mă să te înfofolesc cumva, în cufărul meu cu haine de păpuși, găsesc eu sigur niște ghetuțe, un paltonaș, o căciuliță și ce-o mai fi nevoie!
- Ce cauți în cufărul ăla Karina? – se aude glasul mamei; ce nume frumos, Karina o cheamă, așadar...
- Pe-astea le căutam, mamă - zice fetița înșirând diverse haine pe pat; uite, îl îmbrac și apoi îl încalț pe Roșu, că-i frig rău afară; zici că-i croit pe tine paltonul, măi băiete, exclamă într-un glas mamă și fiică când mă văd gata înfofolit; eu doar zâmbesc și mă și trezesc luat pe sus spre grădină...
Coborâm niște trepte și în sfârșit pot admira în tăcere locuința; e mare, cu etaj, pod, mansardă, ba chiar și un beci. Dăm ușor ocol casei, deschidem portița și... iată-ne în grădină; aerul e aici parcă altfel, ia să-ncerc să ghicesc după scoarța copacilor ce e fiecare: un păr, un nuc, câțiva vișini... florile însă mi-e imposibil să le dibuiesc dincolo de stratul gros de zăpadă.
- Ce-ai primit de la Moșu’, Karina? – aud brusc o întrebare, ca un clinchet de clopoțel. Mă uit în jur, dar nu văd nimic. Oare cine a glăsuit? Lângă fântână, o broscuță mică, de jucărie pasămite, ca și mine, înfiptă bine în pământ. Ea să fi vorbit, oare?
- Karina, ce mai păpușoi roșcat văd în brațele tale, are cumva și un nume? - se aude iar un glas, ivit parcă de nicăieri.
Și totuși, de-astă dată văd limpede: un pitic verde-galben a glăsuit. Singurul pitic printre atâtea figurine - melcișor, buburuză, omiduță de jucărie – ce înveselesc grădina, făcându-ne cumva să uităm că e iarnă, prin petele lor de culoare. Și-uite așa, rând pe rând curg întrebările puse de animăluțele-jucării, întrebări care mai de care mai haioase. “De ce nu vine Moșul și vara? Copiii dacă-s cuminți doar în Ajun, pot deveni ștrengari imediat după sărbători? Karina, întreabă-ți prietenul dacă în țara în care trăiește Moșul sunt grădini-vorbitoare, ca aici?” Curioase figurine viețuiesc în grădina aceasta! Dar ce văd? Karina se așază pe ghizdul fânânii, își duce nefiresc mâinile la ochi și se uită îndelung undeva, în sus... Surprins, îi urmăresc privirea și văd... În vârful cel înalt al bradului neuniform sclipeșe o sănioară. Renii mei! N-au plecat!? Nici Moșul?? Nu se poate!
- Să-ți fie bine, bine de tot, Roșule; să te bucuri de ce vei trăi lângă făptura asta firavă, dar de-o năstrușnicie fără de seamăn!!
- Nu înțeleg, n-ați plecat astă noapte, nu v-ați dus și la ceilalți copii?
- Ba da, am dus pretutindeni cadouri, dar în zori, înainte de a porni pe drumul de întoarcere, mai aruncăm o privire în urmă, să vedem dacă e totul în ordine, căci dacă nu...
- Tare mulțumesc, Moșule, e totul în ordine, poți pleca liniștit – mi-a luat parcă vorba din gură micuța Karina, și, făcându-mi cu ochiul, m-a îmbrățișat, șoptindu-mi complice la ureche: cu mine n-o să te plictisești niciodată, Roșule, îți promit... Uite, chiar mâine o să te duc prin oraș, orașul de sub veghea Tâmpei...
- Noapte de noapte să stați îmbrățișați, să nu vă despărțiți niciodată, se mai auzi glasul Moșului pentru ultima oară și odată cu aceste vorbe dispăru și el definitiv, în cerul înalt...
*
4. Roșu, descoperind Neagra Biserică a orașului
- Azi, Roșule, o să-ți arăt orașu-mi de suflet, cu vorbele astea mi-a dat binețe Karina, când m-a văzut a doua zi treaz. Orașul Coroanei sau Kronstadt, am mai auzit-o explicând, cică sașii îi spun astfel, căci a fost un nod de comerț important, creat de ei, burgul făcând legătura dintre provincii, mai aflu.
Ce-i cu orașu’ ăsta de mă trezești buimac, am vrut s-o întreb, dar ea, micuța, ghicindu-mi parcă gândul, a venit cu lămuriri: de fapt e orașul bunicii - e topită după el - și într-un fel e și-al mamei, c-aici a copilărit, și-atât mi-au vorbit despre el, că l-am adoptat și eu, a mai zis micuța.
Și ce-o să vedem azi, mi-era gândul curios, deși știam deja multe despre el, căci nu degeaba pe drum Moșul îmi dăduse o hartă și, șugubăț, îmi ceruse: ia aruncă tu o privire pe harta asta, să vezi unde vei ateriza. Am întors - țin minte - harta pe toate părțile, dar cred că n-o țineam bine, că un renișor s-a întors spre mine, râzând nevoie mare: nu așa se citește, întoarce-o invers; acolo-s doar drumuri, râuri și munți desenați parcă-n peniță, întoarce-o să vezi ce-o să descoperi în orașul încoronat. Și, întorcând harta, am citit: Strada Sforii, una dintre cele mai înguste străzi din Europa, Turnul Alb, Poarta Ecaterinei, Poarta Schei, Cetatea și câte și mai câte, de-am obosit și mă dureau ochii de-atâta citit. Un nume mi-a atras însă degrabă atenția: Biserica Neagră, cică a ars în vechime și cu greu au refăcut-o orășenii, pe-asta chiar vreau s-o văd, am gândit atunci.
- Gata ești, Roșule? Nu mai visa atât, hai c-avem drum lung până în centru, m-a trezit Karina din reverie. Să-i spun că știu deja ca-n palmă orașul bunicii? Nu, mai bine n-o fac, să nu-i stric bucuria de a-mi face mie o bucurie! Vai, dar ce văd? Urcăm într-o verde omidă, ce nu seamănă deloc cu săniile din lumea mea... Ce-i ăsta, mi-e frică să urc, vreau să îngaim cu jumătate de voce; nu te speria prostuțule, e doar un troleibuz, când urcăm, tu uită-te doar pe geam ca să-ți treacă spaima și într-o clipă suntem în centru!
Gulerul meu alb, dantelat, s-a murdărit pe la colțuri, nu te lăsa cu totul pe geam, că-i zloată, stai cuminte în brațele mele, m-a mângâiat protector Karina. Și-atunci și-a început orașul parada: jucării, haine ori căsuțe în miniatură în vitrine, culori vii în afișe, sub albul zăpezii parcuri, alei, străzi, dar mai ales oameni: zgribuliți par cu toții, înfofoliți copiii... mâini de părinți ce țin mânuțe de prunci ori plase de cumpărături, bastoane în care se sprijină îngândurații bătrâni; sunt curios: printre ei vom coborî și noi, oare?
- Am ajuns, Roșule, aici e inima orașului, Piața Sfatului! Sfat, oare ce sfat să-i dau eu Karinei, c-o văd tare curajoasă, de m-a scos ea din casă pe-o vreme ca asta?? Dar ce aud, glasuri de copii, toți frumos îmbrăcați; un grup cântând încetișor un colind. Raza soarelui, raza soarelui... Știu ce-i cu ei, sunt micuți de la școala primară, au ieșit să se bucure că-i Crăciunul și nu le pasă de vreme. Ce frumos cântă, îi șoptesc Karinei, hai să-i urmărim, să vedem unde merg... Și-abia atunci am văzut-o!! Nu e chiar neagră, zidurile-i sunt mai degrabă gri-întunecate. Impunătoare, sobră, cu statuia lui Honterus în față... ea. Biserica Neagră.
Copiii intră în șir indian; au de susținut un concert de colinde înăuntru, lumea-i strânsă ciupur înaintea bisericii, noroc cu-asta mică, firavă cum e, se strecoară ușor printre oameni, cu mine în sân și... intrăm. E cald înăuntru, biserica-i încălzită, ce bine! Ridic ochii și admir: coloane solide, înăltuțe toate, covorașe pe margini, însemn al breslelor de tot felul, de piatră cristelnița, în limbă necunoscută inscripțiile și multe, multe tablouri, dichisind pereții.
Dar n-avem prea mult timp la dispoziție; un strigăt se aude deodată: s-a îmbolnăvit organistul, Doamne, ce facem? Karina e absorbită de o sculptură de lemn... mi-e de-ajuns clipa-i de neatenție, văd scările, uf, câte sunt și-s spiralate toate, ajung sus-sus și fixez scaunul, ating ușor clapele și încep să cânt... Un sunet divin urcă în tavan, iar omenirea de jos parcă uită și să respire... Din tuburi uriașe, dumnezeiești sunete ies: e orga cea mare la care eu, Roșu, știu să cânt, însoțind astfel cel dintâi colind al copiilor...
- Roșule, tu știi să cânți??? Învață-mă, rogu-te, și pe mine - ghicesc de pe buze, de sus, vorbele uluite ale Karinei... Cât timp va dura această muzică, nimic nu-i pierdut, cu acest gând eu și Karina ne pierdem de lume, ori dimpotrivă, ne lăsăm pradă ei...
*
Luminița VOINA-RĂUȚ
Copilărie, numele tău e Roșu
Ed. Vellant. 2023
Ilustraciones de Irina Dobrescu
Luminița Voina-Răuț es escritora y traductora. Nació en Brasov (Rumanía). Ha traducido a autores hispanoamericanos (Vargas LLosa, Cortázar, etc), españoles y franceses. Como escritora, publicó Traducerile din poveste (Ed Vellant, 2010). También la novela Copilărie, numele tău e Roșu.
[1] Tâmpa (en rumano: Muntele Tâmpa) es una montaña perteneciente al macizo Postăvarul situado en los Cárpatos orientales (es decir, en la curva de los Cárpatos) y que rodea, casi en su totalidad, a la ciudad de Brașov. Tiene una altura de 960 metros aproximadamente, unos 400m por encima de la ciudad.
[2] Término de origen alemán que quiere decir “Ciudad de la Corona”.
[3] Johannes Honterus, nacido Austen (1498-1549), fue un intelectual sajón, reformador de los sajones de Transilvania y fundador de la Escuela Secundaria de Brașov, situada en el patio de la Iglesia Negra (actual instituto Johannes Honterus).
No hay comentarios:
Publicar un comentario