 |
| Dinu Flamand, poeta rumano |
Scrisoare către César Vallejo
A trebuit, da, să mai treacă-un deceniu
de la ultimul meu trandafir alb lăsat pe piatra ta neagă
din Montparnasse, unde sper că seara te vizitezi
cu Cioran, la doi pași de tine; deși eu credeam
că fug de tine definitiv, după ce...incredibil
ai scris că Marx se spăla în același râu, mai la vale,
cu Heraclit inepuizabilul... ca să te regăsesc.
Ce importanță?
îmi zic azi, nu erau decât niște biete idei
ce-ți furau mințile pe când încercai
să mai uiți arsura duodenului din sufletul tău
golit până și de răul care-l înfometa.
M-am gândit mult la cascadele utopiilor tale
pe care secetoasa istorie le usca deja,
și știu că n-ai de dat nimănui socoteală,
întrucât tu-minerul, pușcăriașul, metisul-feudal-proletar
călărind pe măgarul tău peruan din Perú, cu un poncho
trans-rațional pe umerii tăi
îndurerați de câteva bune secole, nu vorbeai
despre bietele noastre dureri indo-europene...
Ci doar despre ale omului, da, omul din Gondwana,
cel de dinainte de a se fi ivit din matricea
suferinței-mamá, pe care niciodată nu ne-o explică
fiindcă ne alăptează și ne ucide, da....
însă când am înțeles că te încumetai să ridici de jos piatra
pe care de vreo două milenii alții obosiseră
să o mai arunce spre tablele legilor, fiindcă nimeni
nu va da socoteală vreodată... disperarea ta păguboasă
mi-a devenit necesară, și pentru euforia cu care
fruntea mea se izbește de toate pietrele...
Dar m-a întristat să văd cum te-au dus de nas
scenografii culaci, plimbându-te prin soviete,
modificând pentru vizitele tale aerul, orizontul
și fusul orar, de nici n-ai simțit ce de urât miroseau
picioarele Kremlinului...
Tu singurul imposibil de cumpărat, căci
te dădeai pe gratis,
și credeai în vorbele care pe ei doar puneau slănină,
și nu vedeai nici cum noi farisei băteau
mai adânc tocmai piroanele crucificării tale
prefăcându-se că-ți ridică lanțurile...
Și l-ai ratat pe singurul „camarad” care ar fi putut
să-ți fie, la o adică, frate de cruce, de seceră, de ciocan
și de miez de pâine...pe Panait Istrati, împroșcat
de tine cu noroi, poate fiindcă văzuse
cea ce tu nu știai, nu credeai, sau nici nu voiai
să crezi – cât de enorm era batjocorit tocmai proletarul –
când își urlase puroiul indignării sale răbufnit
din vulcanul de noroi ai singurătății lui, iar la tine
abia cocea...
În această Internațională a înfrânților îngăduie-mi
să îți spun că destinul tău, deși a fost cât se poate
de ticălos cu tine, te-a scutit totuși să trăiești o zi,
una măcar, din cele adevărate, într-o pușcărie
națională a internaționalei comuniste – iertare
că îmi scapă înjurătura!
Bine c-a fost așa, tu rămâi cu iluziile tale,
noi cu juliturile furiei tale, tu jupuit de viu,
cu tristețea ta descuamată dar vertebrată,
în orgolioasa ta misiune cristo-poetică
de a expia vina atâtor cholos :
lașitatea vitală
cu care noi ăștilalți evităm preț de o viață
în chiar viața noastră să ne întrebăm ce?
când? cum? care? de ce ? și până când?
este chiar viața noastră...
Îmi spui că important e să continui
că scriu, chiar și cu bățul pe aer, căci
accentul proparoxiton al versului
singur își deschide și ne deschide
drumul și doar o sigură dată
trece prin fața noastră ridicând o creangă
să ne arate drumul...
Iar eu, tandru hermano, simt că
mă îmbrățișezi
cu aerul tău misterios pe care îl lași în urmă...
Dinu Flamand
Carta a César Vallejo
Ha tenido
que pasar otro decenio, sí,
desde la
última rosa blanca que dejé sobre tu piedra negra
de
Montparnasse, donde espero que al anochecer visites
a
Cioran, ahí, a dos pasos de ti; aunque yo creía
que huía
de ti para siempre, después de que ... ¿no es increíble?
escribieras
que Marx solía lavarse en el mismo río, un poco más abajo,
que Heráclito
el infatigable... para reencontrarte.
¿Qué más
da?
me digo
hoy, eran solo unas pobres ideas
que te hacían
perder el juicio cuando intentabas
olvidar
el ardor del duodeno dentro de tu alma,
vaciado
incluso del mal que te iba matando de hambre.
He
pensado mucho en las cascadas de tus utopías
que la aridez
de la historia ya iba secando
y sé que
no has de rendir cuentas a nadie,
porque
tú, el minero, el preso, el mestizo-feudal-proletario
montado
en tu burro peruano del Perú, con un poncho
trans-racional
sobre tus hombros
doloridos
desde hacía algunos siglos, no hablabas
de
nuestras pobres aflicciones europeas...
Sino tan
solo de las del hombre, sí, el de Gondwana,
el de
antes de haber surgido de dentro de la matriz
del sufrimiento-mamá,
que nunca nos explica
porque
nos amamanta y nos mata, sí…
pero entendí
que te atrevías a levantar la piedra
que
hacía casi dos milenios, otros, ya cansados,
habían
dejado de tirar a las tablas de la ley, porque ya nadie
rendirá
cuentas... tu desespero pernicioso
me es
ahora necesario, incluso para la euforia
con que
golpeo mi frente contra todas las piedras...
Me
entristeció sin embargo ver cómo te tomaron el pelo
los
escenógrafos kulaks, paseándote por sus soviets,
modificando
para tus visitas el aire, el horizonte
y el
desfase horario, para que ni siquiera pudieras sentir lo mal que le olían
los pies
al Kremlin...
Tú, el
único imposible de ser comprado, ya que te vendías por nada,
y creías
en las palabras que ellos engrasaban con tocino
y
tampoco veías cómo los nuevos fariseos clavaban
aún más
hondo los clavos de tu propia crucifixión
fingiendo
levantar tus cadenas...
Y
perdiste al único “camarada” que habría podido
ser,
después de todo, tu hermano de sangre, de hoz, de martillo
y de
migas de pan... a Panait Istrati, a quien salpicaste
de
barro, quizá porque había visto
aquello
que tú no sabías, no creías y no querías
creer –
lo mucho que maltrataron al proletario precisamente –
cuando gritó
la podredumbre de su indignación que estallaba
del
volcán de barro de su soledad y que, en ti,
solamente
hervía...
En esta
internacional de los vencidos, deja
que te
diga que el destino, por muy canalla
que haya
sido contigo, te eximió de vivir un día,
solo un
día, de los de verdad, en una cárcel nacional
de la
internacional comunista – ¡perdona
la
maldición que no puedo callar!
Está
bien que haya sido así, a ti te quedan tus ilusiones,
a
nosotros las capas de tu rabia, tú, despellejado vivo,
con tu
tristeza como piel marchita pero vertebrada
por tu
orgullosa misión cristo-poética
de expiar
la culpa de tantos cholos: la cobardía vital
con que nosotros,
los demás, evitamos
preguntarnos
de por vida ¿qué?
¿cuándo?
¿cómo? ¿quién? ¿por qué? y ¿hasta cuándo?
será
nuestra propia vida...
Me dices
que es importante que continúe
escribiendo,
aunque sea con un palo en el aire, porque
el
acento proparoxítono del verso
se abre
y nos abre él mismo
el
camino y solamente una vez
pasa por
delante de nosotros y levanta una rama
para
enseñarnos el camino…
Y yo,
tierno hermano mío, siento que me abrazas
con ese
aire misterioso que desprendes a tu paso…
Traducción
del rumano: Corina Oproae
 |
| Corina Oproae |
Dinu Flamand nació en Transilvania (Rumanía) en 1947. Es uno de los más grandes poetas en lengua rumana en la actualidad. En español podemos leer sus libros En la cuerda de tender (1983-2002), El frío intermediario (2006) y Sombras y rompeolas (2010), los tres libros están recogidos en la Antología poética editada en Tegucigalpa (Honduras) por la editorial de arte La Mano Nostra.
.
En la cuerda de tender es una antología que fue publicada en español por la editorial Linteo en 2012, con traducción de Catalina Iliescu Gheorghiu. El frío intermediario (2006) fue publicado en México en versión de Omar Lara. De Sombras y rompeolas hay también una reciente traducción al catalán: Ombres i escullera (editorial LLibres del segle, 2019), traducido por Corina Oproae y Jordi Valls.
Para conocer más, recomendamos esta entrada de la excelente revista poética mexicana La otra:
Una antología poética de Dinu Flamand. POR Marco Antonio Campos
revista ÁGORA DIGITAL/cuaderno de vacaciones 2020/ julio 2020
No hay comentarios:
Publicar un comentario